Europa, încotro? / Acad.Gheorghe Păun

Întrebarea i se adresează Europei, de aici, virgula din titlu, dar este şi o întrebare-mirare, uşor retorică, de simplu cetăţean (româno-european, aş zice), având ca obiect Europa cea Unită (UE), aşa cum pare ea a trece prin pandemia provocată (motivată?) de noul coronavirus. Un revelator (ca acela fotografic) necruţător este această pandemie, făcând publice două „secrete” banale – primul e şi trist: (1) aşa cum este ea proiectată şi realizată până acum, UE este, elegant şi vag vorbind, o formă fără fond (mai puţin elegant şi mai concret vorbind, este o construcţie arogant-birocratică, grăbită, necoaptă şi neputincioasă) şi (2) statele naţionale rămân unitatea de bază a lumii, mai ales în vremuri dificile, mai ales în Europa.

Multe sunt de precizat şi nuanţat.

Spun că prima constatare este tristă, pentru că (iarăşi două motive) (1) este utilă, ba chiar necesară o anume unire a Europei (alt subiect infinit: ce înseamnă o anume unire?) şi (2) s-a pierdut atâta timp cu încropirea unui edificiu european care să acomodeze, în acelaşi timp, realpolitik-ul (ca să nu spun egoismul) german, urmat de cel olandez şi încă altele, cu utopiile multiculturaliste franţuzeşti, eficienţa nordic-protestantă cu relaxarea mediteraneeană, nepriceperea est-europeană în ale pieţii libere (egal: hiperconcurenţiale) cu corporatocraţia cinică a vestului, un Turn Babel sui-generis care nu putea duce la altceva. S-a pierdut timp, s-a pierdut încredere – măcar să învăţăm ceva din experienţa de până acum.

Iar pandemia i-a făcut şi pe cei mai naivi copii din suita UE să strige că „împăratul este gol!” Despre birocraţie, politizare, costuri, lentoare, concentrarea pe subiecte minore, lipsa de egalitate/echitate în luarea unor decizii, şantaje electorale cu motivare economică, nivelare, migraţie aberantă, corectitudine politică şi altele asemenea s-a tot discutat – opunându-li-se, corect, lucrurile bune aduse de UE: transparenţa graniţelor, justiţie, convergenţă economică, poziţia comună vizavi de unele provocări globale şi încă altele. Da, dar totul până la interese! Naţionale de cele mai multe ori, şi iarăşi invoc Germania, cazul cel mai „didactic”, pentru că vine în continuarea unor gesturi similare, cu urmări tragice pentru continent, din secolul abia trecut (mă gândesc, de pildă, la „prietenia” germano-sovietică, înlocuită brusc de războiul dintre cei doi parteneri de rapturi teritoriale în estul Europei; vezi articolul prof. Ilie Popa, în revistă).

În editorialul din iulie 2019, îndemnam la euroluciditate, la înlocuirea termenilor curenţi, euroentuziasm şi euroscepticism, prea uzaţi şi sugerând-inducând polarizare, cu euroluciditate. Spuneam şi atunci că este nevoie de o Europă unită. Nu revin, folosesc doar prilejul pentru a reafirma acest lucru – şi de a adăuga: da, dar nu aşa cum s-a făcut până acum! Cum altfel?, nu e o întrebare pentru un colţ de pagină, e o provocare de lungă durată, pentru profesionişti (nu pentru experţi, e plină lumea de vorbăreţi cu prestanţă gonflată şi pretenţii neacoperite, dar fără consistenţă). Folosesc prilejul şi pentru a anunţa reluarea, la mijlocul revistei, a unui text uimitor de relevant pentru discuţia de faţă, scris acum nouă decenii, al sociologului Dimitrie Gusti, semnalat ca atare şi de profesorul Dan Dungaciu, în câteva analize recente (euro-lucide!) asupra UE (referinţe, tot la mijlocul revistei). Aceeaşi concluzie peste tot, de la Gusti la Dungaciu: Europa trebuie să se unească, dar acest lucru este dificil, cere bună-credinţă, eforturi, timp.

Adaug un argument uşor colocvial, dar extrem de sugestiv, mult mai profund decât pare la prima vedere, privind dificultatea unirii Europei „în cuget şi simţiri”. La vârf de corona-criză, au existat negocieri între „sud” şi „nord”, Italia şi Spania, pe de o parte, Germania şi Olanda în primul rând, de cealaltă parte. Evident, „sudul” cerea ajutor „nordului”, iar „nordul”, deloc onorant pentru el, a refuzat cu morgă orice ajutor (scuzaţi termenul morgă, e probabil o contaminare TV, în urma imaginilor din Italia şi Spania…). S-a invocat în context o „celebră” vorbă-argument spusă de Angela Merkel (adresată grecilor): „Seara, când noi ne pregătim de culcare [ca să ne sculăm devreme a doua zi şi să mergem la muncă], voi vă îmbrăcaţi ca să ieşiţi la petrecere… [iar acum vreţi ajutor]…” Cum să existe o „naţiune europeană” în asemenea condiţii?!… Întăresc, cu o probă-surpriză, reproşul Doamnei Cancelar: în cele trei limbi sudice sugerate mai devreme, greacă, italiană, spaniolă, la care se adaugă portugheza, nu există „bună dimineaţa” – salut folosit în toate celelalte limbi europene!… Plină de învăţăminte este evoluţia limbilor! Dar, să nu se bucure prea mult Doamna Cancelar, pentru că adaug: Cum se întâmplă, totuşi, că nordicii fac din răsputeri turism în sud, dar mult mai puţini turişti afluiesc în direcţia inversă? De ce pensionarii germani au sate întregi prin Spania? Ce ne spune faptul că durata estimată de viaţă este semnificativ mai mare tocmai în ţările care „petrec seara” şi nu în cele „care merg devreme la muncă”?

Iar lucrurile chiar devin serioase (eficienţa ca scop în sine, consumismul, obsesia creşterii economice, banul la urma-urmei): în fond, pentru ce trăim (care sunt valorile)? Cine are dreptate? „Cine sunt eu, Doamne?” (Fericitul Augustin)

Fără a căuta paradoxuri, vin şi spun: au dreptate şi unii, şi alţii. Şi nordicii cei riguroşi-serioşi-previzibili, şi sudicii cei „dionisiaci” (de la germanul Nietzsche citire), entropici, veseli, ole! Adaptare la mediu ajunsă până în genom, până în cultura de adâncime. Şi de-asta nu pot fi ei închişi într-o graniţă comună – fie aceasta şi graniţa unei Europe unite. Să-i lăsăm aşa cum sunt, la ei acasă, la ei în ţară. Suverani – un cuvânt intens blamat până mai ieri (vezi inclusiv discursuri jenant de agresive ale lui Macron, numit uneori Macroleon, căci deştept evoluează limbile…), dar reabilitat cu mare pompă de UE, prin hotărârea, anunţată chiar de preşedinta Comisiei Europene, de a suspenda Pactul de Stabilitate financiară, returnând, altfel spus, ceva suveranitate statelor membre… Scape cine poate, în formulare elegant-birocratică.

Revin la nevoia de unitate în Europa, adăugând la motivele amintite în editorialul din iulie 2019 nevoia de prevenire a conflictelor (de pildă, cele franco-germane din secolul XX, invocate şi de D. Gusti), urmând sugestiile lui Johan Galtung, cel de multe ori prezent în revistă: pentru a reconcilia doi ne-prieteni, ei trebuie puşi să comunice şi apoi trebuie să li se dea un proiect de interes comun. UE poate face asta, aşa s-a născut ea de fapt. Cum să arate un UE de succes, acceptabil, este o chestiune la care nici Gusti, nici Galtung nu dau răspuns. Au încercat, înaintea lor, mulţi alţii, nume mari, de la Napoleon la contele Kalergi şi la Aristide Briand (vezi detalii în articolul lui Gusti). Având astăzi şi experienţa ultimelor decenii, putem improviza, la nivelul generalităţilor: un UE minimal, ca număr şi mărime a instituţiilor centrale (multe sunt acum şi toate obeze!, autonomizându-se continuu, că asta e una dintre preocupările birocraţiei), cu reglementări precise ale atribuţiilor (tot minimale!), deci cu păstrarea maximală a suveranităţii statelor componente; integrare graduală, treptată, naturală, organică (Eminescu); flexibilitate, tratate-cadru, eventual cu particularizări pentru ţări particulare; integrare-colaborare pe domenii (militar, ştiinţific, parţial economic, sanitar, juridic şi ce se va resimţi ca necesar şi fezabil, fără un parlament generalist, discreţionar); o monedă unică, dar (idee sugerată României de acelaşi Galtung, vezi, în numărul din ianuarie 2019, interviul pe care i-l acordă Gabrielei Căluţiu Sonnenberg) cu posibilitatea de a păstra în circulaţie şi monedele naţionale (nu ştiu cum se poate face acest lucru, dacă a studiat/experimentat cineva o asemenea posibilitate, dar mi se pare – pentru România – o idee de luat în seamă).

Repet: generalităţi (de simplu cetăţean), contând pe buna-credinţă a tuturor partenerilor, contând pe scoaterea din uz a proiectelor gen „două viteze”, a obişnuinţelor neruşinate gen „gazul vostru e şi-al nostru…”, contând, mai ales, că, în relaţiile cu Europa, oamenii noştri de stat sunt (1) oameni de stat (nu politicieni!) şi (2) ai noştri, lucrând pentru România adică… Nu-i vorbă, nivelul politicienilor din toată lumea este în scădere, dar parcă laboratoarele lor îi aleg şi îi antrenează mai cu grijă pe cei pe care-i promovează la vârful puterii decât laboratoarele noastre…

Sugerez cititorului să preia întrebarea din titlu, încercând şi să-şi imagineze răspunsuri (desigur, după parcurgerea textului lui Dimitrie Gusti).

Post scriptum: Lovit de coronavirus, nici ONU nu se simte prea bine (lasă că nici până acum nu prea se mai auzea despre ea): OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi-a dovedit din plin pompoasa ineficienţă. Dar, acesta e alt nivel, altă discuţie…

(Curtea de la Argeş, iunie 2020, www.curteadelaarges.ro)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.