O pasăre pe nume Brâncuși

În perioada pariziană a vieții sale, marele sculptor Constantin Brâncuși este învinuit de către unii colegi invidioși că ar profesa vrăjitoria, îndeletnicire prezentă în aproape toate satele românești din acea vreme.

Pietrele lui sunt vii, ele au viață, adeveresc vizitatori ai atelierului său, acestea respiră  și se deplasează la lumina stelelor, atunci când nu le vede nimeni, dintr-o parte a atelierului în alta, ca pietrele trovant din munții României.

Din acest motiv, sculptorul ține în orele de după miezul nopții și până vin zorii ușile atelierului încuiate: ca pietrele lui să nu plece și să colinde prin Paris.

Legende? Bârfe? Închipuiri? Lucruri adevărate? Oricum numele de Vrăjitorul de la Impasse Ronsin, nr. 8 s-a prins de artist.

Femeile care i-au trecut pragul, cele mai frumoase din tot Parisul, au lăsat mărturii că stâncile cioplite de Brâncuși au o încărcătură de energie uimitoare. Și mai înainte de a-l iubi pe maestru – un țăran oltean care purta căciulă oltenească și barbă de zeu – îi iubeai pietrele. Te atașai de ele, și dacă le priveai foarte atent, puteai observa că acestea au o existență proprie, și – precum stăpânul lor – sunt capabile să simtă, dar, culmea!, se jurau unele, acestea se pot îndrăgosti.

O comisie de experți în științe oculte, a sosit prin anii ʼ30 în România ca să studieze pietrele din munții ei, trovanți care trăiesc, care cresc, care se deplasează dintr-un munte în altul, pietre de zeci de tone care umblă de pe o vale pe alta în căutarea sculptorilor. Așa au zis ei, dar după ce acele pietre ajungeau în ateliere de sculptori, unii cu dălți cu vârf tare de topaz sau ametist, au tras o concluzie care se impunea: acestea călătoreau prin promontorii și coborau pe șesuri în căutarea dălții lui Brâncuși. Ele i se supuneau doar lui, îl recunoșteau doar pe el, se lăsau ca niște iubite nărăvașe, mângâiate doar de dânsul, de Vrăjitorul din Carpați.

Câțiva colegi de daltă și ciocan au umplut Parisul cu alte vorbe: că pietrele lui Brâncuși au proprietăți miraculoase, adesea tămăduitoare. Că îndepărtează energiile negative și vindecă bolile. E de ajuns să te sprijini cu locul care te doare de un colț al pietrei și durerea dispare.

O mare cântăreață a României, căreia Brâncuși intenționase să-i cioplească chipul – ca domnișoarei Pogany – dintr-un diamant uriaș, pe care i l-a dăruit un colecționar bogat în schimbul unei umbre de Pasăre Măiastră, afirmase că piesele lui Brâncuși, atunci când nu le aude nimeni, cântă. Cântece șoptite, cântece vechi din slujbele lui Zamolxis, pe care acei trovanți le mai țineau minte.

Și lemnul pe care îl cioplea Brâncuși avea puteri magice. Maestrul nu cioplea orice lemn, ci doar din cel pe care țăranii din Oltenia lui îl foloseau pentru altare. Sau cel din care se pregăteau scânduri pe care să se picteze icoane.

Cei care au rămas peste noapte în atelier – mai ales femei bolnave, unele de melancolii netratabile, altele – de dragoste –, mărturiseau că dacă dormi cu ele sub cap sau le așezi lângă creștet acestea alungă visele rele și dorul de bărbații care nu te iubesc.

Atelierul era plin de păsări de piatră care zboară, de cocoși de lemn care cântă, de stânci care ți se rostogolesc peste degetele de la picioare dacă vorbești de rău artiștii mai buni ca tine, de flori de oțel care emană miresme de pădure și stimulează doruri de iarbă bătută de vânt.

Vrăjitorul instalat în Sanctuarul de pe Impasse Ronsin din inima Parisului explica aceste ciudățenii cu niște vorbe pe care le spusese cu vreo două mii de ani mai devreme un admirator al zeilor din Carpați, care în loc să trateze maladiile tratau mintea celui bolnav și atunci bolile trupului treceau de la sine. Filosoful pe care-l chemase Platon, deși nu fusese sculptor de pietre, ci doar de idei, afirmase că în natură tot cea ce este viu se înrudește cu tot ce este neînsuflețit, influențându-se reciproc, într-o armonie perfectă.

Deci, artistul face corp comun, alcătuind un întreg cu toate lucrările lui, afirma Vrăjitorul, și este firesc ca el să-și găsească sprijinul și alinarea în elementele naturii. Iar arta… Ce e altceva aceasta decât un ritual magic, decât dragoste și credință, decât vis și vindecare de boli?

E greu să prinzi în vârful pixului toate aceste minuni, de care e capabilă arta, și să faci din ele o carte. Pentru asta e nevoie de mult curaj, de mult talent, de o dragoste nesfârșită pentru tot ce înseamnă Brâncuși.

Scriitorul Ion Deaconescu a dat dovadă de toate acestea. Și, poate, și pentru că mama marelui lui concetățean se numise tot Deaconescu, mama Maria cum i-a spus și-i mai spune, ca unei născătoare de Dumnezeu, toată Oltenia.

Și a scris o lucrare excepțională, relevantă, unică despre compatriotul său.

Pe care numai Brâncuși ar fi putut s-o scrie. Dacă ar fi schimbat dalta pe condei și piatra pe coli de hârtie.

Acest omagiu adus lui Constantin Brâncuși îl putea face cel mai bine un oltean. Care, cu mult mai înainte de a-l cunoaște pe marele lui consângean, i-a trăit copilăria, adolescența, căutările, i-a iubit la fel de mult Patria, care e – nu ceea ce explică dicționarele –, ci: (citez din volumul „Pasărea sunt eu” de Ion Deaconescu) „adierea vântului, norii ce trec, apa ce curge, focul care încălzește, ierburi verzi, ierburi uscate, noroi, zăpadă”.

Cartea, scrisă de la persoana întâi singular, e o biografie văzută altfel a lui Constantin Brâncuși.

Ea poate fi atribuită oricărui alt purtător de Geniu, care se luptă „cu clipa ca s-o facă oră”.

Protagonistul lucrării nu modelează păsări, ci zboruri, nu cioplește cocoși, ci cântece, nu închipuie coloane, ci legături între pământ și cer.

Despre asta povestește Ion Deaconescu și nu despre păsări, cocoși, coloane etc., oferindu-ne astfel mai mult decât un roman.  E o simfonie complexă cu un travaliu tematic amplu, cu meditații despre creație, viață, lume, artist, natură, dragoste, destin, țară, univers, Dumnezeu. Și un poem în proză, încărcat de metafore, ca o albină de polen. Sau – ca un atelier de sculptor, plin cu păsări încătușate în blocuri neatinse încă de daltă, pregătite să-și ia zborul în ceruri ce se vor naște doar în măsura în care va fi străbătut de ele.

Îndrăznesc să cred că romanul „Pasărea sunt eu” de Ion Deaconescu este una dintre marile cărți ale literaturii române dintotdeauna scrise în acest secol.

Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău

 

 

 

 

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.