Comunicarea publică este ca o intoxicaţie cu ură 

Informaţiile care se bat cap în cap, în fiecare zi, asta este atmosfera în care trăim şi a devenit aproape insuportabilă. Nu se mai poate continua aşa. Orice am discuta, în familie, cu prietenii, în afara lor, ne rămâne în plămâni ca o ceaţă, în cap ca pâclă,, în suflet ca o tină. Mă uit la televizor şi nu văd decât duşmănie amestecată cu ipocrizie şi amăgire, cu minciună, cu simulare. Ascult la radio emisiune politică şi caut să înţeleg  dar nu dau decât peste mobilizarea la ură. Citesc câteva ziare în care se afirmă totul şi contrariul lui, aproape permanent.

Cum să mai gândeşti? Cum să mai cumpăneşti? Fiecare face parte dintr-un partid. Reaua credinţă se agaţă, de tot şi toate, de cuvintele scrise, de mimica posedaţilor şi exaltaţilor, de cuvintele rostite la televiziuni.

S-a ajuns în situaţia în care tot ce se poate spune sună cam aşa: Persoana importantă cu puteri discreţionare, a ta, este mai meschină decât a mea.

Ne mânjim unii pe alţii cu o patimă distrugătoare de demoniaci sau mai bine de nebuni furioşi. Ceea ce corespunde realităţii nu mai merge cu capul spart, asta a fost cândva, pe vremuri. Acum a încetat pur şi simplu să mai meargă, este ca proverbul: să moară vecinul cu capră cu tot

Comunicarea în vremurile de aşteptare colectivă încordată și acutizată de epidemia de coronavirus are în astfel de condiții în mod firesc o funcție amplificată și deosebit de importantă. 

Constrângerile stării de urgență la care sunt supuşi toţi oamenii trebuiesc ritmate sau presărate cu mesaje clare, interpretări și explicații de către instituțiile executive de vârf ale statului (președinție, guvern, ministere), adică de cele ce au instituit starea de urgență. 

Aceste mesaje, interpretări și explicații sunt asamblate în comunicate, conferințe de presă, declarații, interviuri ale guvernanților și au rolul de a întreține, pe de o parte, starea de urgență, de excepție, relativ la un comportament social adecvat, iar pe de altă parte, au rolul de a induce și încuraja atitudini pozitive, tonice, de a dimensiona rațional o stare de așteptare, de a veni în preîntâmpinarea neliniștilor, depresiilor și deznădejdilor individuale și colective. 

Prin urmare, comunicarea asumă o dublă miză, cea a puterii și cea a vulnerabilității. Astăzi, de foarte multe ori, pe scena politică contează mai mult ce se spune, și mai puțin ce se face.

Premierul guvernului din această perioadă de criză epidemică, se arată preocupat sau dedicat funcției și conectat la urgențele vremii. Comunică, însă într-o manieră banală, plată, aritmică, cu o voce tărăgănată, în fraze lungi, fără pauze de respirație, emfatic, bombastic, adică toarce cuvintele din propoziții și fraze.

În ultimul timp, nu pierde nici o ocazie să-și legitimeze numirea ca prim-ministru prin etalările vârtoase de fidelitate față de preşedinte, utilizând nefiresc de frecvent, în rostirile sale, citate din spusele președintelui. La rândul său, preşedintele nu pierde ocazia ca în mesajele și comunicatele sale să personalizeze eponimic guvernul republican, și anume, să îl numească „guvernul Orban” (există în această situație un evident transfer de la „guvernul meu”, la „guvernul Orban”). Este un schimb reciproc de amabilități care aparține, probabil, unei stilistici sau unei etichete din comportamentul de la vârful puterii. 

Ministrul muncii este un ministru cu o retorică inteligent elaborată, rezultat și al unei experiențe sau al unui rulaj pe teritoriul comunicării publice. Cred că stăpânește și arta polemicii, dar în care nu și-a dat drumul încă.

Această postură „îngenuncheată” în fața mandarinului guvernamental nu îi stă bine, ministrului, mai ales că deține un rezervor de calități și competențe meritorii. Este curajoasă și dispusă să se arunce în lupta politică și, tocmai de aceea, nu înțeleg de ce se topeşte în prosternare, precum la curtea levantină, în fața celui care stă în latura … scurtă a mesei lungi guvernamentale. 

Indiferenţa morală selectivă desemnează orbul găinilor, la care prin intoxicaţie la ură, au fost aduşi oamenii normali.

În opinia mea, în ultimele luni, s-a trecut de la minciună şi înşelare, la molipsire cu minciună şi înşelare. Astfel că, din punctul meu de vedere, în momentul de faţă trăsătura morală cea mai frapantă a spaţiului public nu este doborârea sensurilor cât siguranţa înverşunată că doborârea  este normală ori că nu există de fapt.

Viorica Nicolescu / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.