default-logo

Al.Florin ȚENE: La un veac după Eminescu

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

 După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

 

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul  măduvii timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

 

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

 

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul  de la Ipotești ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

                                 

  Eminescu nu minte niciodată

 

El doar spune ce-i şopteşte viitorul

Trecutul adus în mere coapte din pom

Sau busuiocul sfinţit în pridvorul

Oglindit în picătura de atom.

 

 Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte

Spuse ca rotocoalele de fum

Fiindcă niciodată Eminescu nu minte

El doar rătăcește versul  pe drum.

 

 Cerul în verbul lui e ca apele

Ce curg pe clopotul învechit

Când muza “aburită” închide pleoapele

Convinsă că Poetul n-a minţit.

 

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal

În însingurătate muzele le mai încurcă

Văzându-le alunecând goale pe-un val

Poetul în morile cerului mai  urcă.

 

 Lângă coapsa ei Eminescu  e beat

Ca şerpii din vitrină, din platină,

Dar niciodată nu se lasă împerecheat,

Însă tâmplele-i bat şi se clatină.

 

Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…

 În poemele lui  se aprind verbele în lumină,

O spune în vers, seara, la câte-o fată,

Muza de porţelan auzind  recită și ea în vitrină.

                                                                       

 Eminescu nu a avut  viaţă personală

 

Eminescu viaţă personală nu a avut

El sprijinea cerul să nu cadă peste noi

Se făcea nor şi-n tăcere  cuvântului scut

Spre turnul potopit de ploi.

 

Eminescu  nu a avut viaţă personală

Întâmpia zorii alergând prin fum

Salvând  marinarii surprinşi în cală

S-au fecioarele urmărite pe drum.

 

 Eminescu viaţă personală nu a avut

Fântânilor spre seară le aprindea lumină

Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut

Salvând amurgul de rugină.

 

Eminescu  nu a avut viaţă personală

El curgea molatic ca un râu sub lună,

Atunci când vântul coboară cu-o rafală

Păzea livada cu Poezia împreună

 

Eminescu viaţă personală nu a avut

Târziu se culca învelit de-o zeghe

Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut

Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.

 

Eminescu e soldatul ce apără iubirea

Cu pana  înmuiată în cerul albastru

Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea

De parcă rupe lumină  dintr-un astru.

 

Eminescu  trăieşte întotdeauna în vis

Stând  de straje cuvântului scris.

                                                                                   

Vibraţia iubirii de neam

Lui Eminescu

 

Poetul  cultivă iubirea de neam şi ţară,

au făcut-o moşii din mii de motive;

în marea sete a lor de primăvară

tânjind după Cuvinte definitive.

 

N-am avut șansa odată să te-ascult

Când sunetul vibra în poezia ta,

Istoria se-ntrupa în lumina din cult,

Iar fiecare cuvânt devenea o stea.

 

Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,

Şi versul ne urcă-n clipe însorite

De parcă ies părinţii sub razele lunii

Să te asculte de sub crucile-nverzite.

 

Din poezia ta neâncetat ies izvoare

Ce susură cuvinte de înţeles,

Eu te citesc şi parcă o cărare

Se deschide spre cuvântul ales.

 

Dar câte voi avea pe-un rest de soare,

La poezia ta mă prind rob total

Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare

Când te citesc în linişte pe mal.

 

Văd la tine cum vibrează iubirea-

Virtute întrupată din lut şi soare.

De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea

Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.

 

 DOR DE EMINESCU

 

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

           

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

 

EMINESCU

 

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

                       

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

 

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

  

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

                                  

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

 

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

 

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

 DOR

                                                                       

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.