Coronavirus și cronocentrism

Din nou despre noul Coronavirus. Numai că într-o altă cheie. De data aceasta, sociologică. Acum, că valul ucigaș pare să-și piardă din proporții, iar valul doi este, deocamdată, doar o ipoteză, privim în jur. Cu ușurare, dar și cu inima strânsă. Cu speranță, dar și cu teamă. Încercăm să recuperăm o lume, lumea noastră, cu toate că e greu. Ne e greu. Și nu poate fi ușor din moment ce au dispărut oameni, locuri de muncă, garanții și oportunități. Nu poate fi ușor din moment ce nu știm exact ce și cum va fi. Dar tocmai pentru că nu știm, apasă ca o lovitură de baros reflecții de tipul „nimic nu va mai fi ca înainte”. Sau „lumea s-a schimbat pentru totdeauna”.
„Înainte și după Christos”, a devenit, în versiune pandemică, „înainte și după Coronavirus”. Nu zău? Într-un articol publicat în Futures în îndepărtatul februarie 1974, sociologul Jib Fowles comprima acest gen de reflecții într-un concept denumit cronocentrism. Fowles descria cronocentrismul drept credința că vremurile pe care le trăiești reprezintă zenitul și că, prin comparație, importanța și dimensiunea lor tehnologică, socială, politică, economică, morală, culturală și- iată- medicală fac să pălească epocile trecute și le influențează decisiv pe cele viitoare. Pornind de la acest termen, politologul germano-american Yascha Mounk, nota că, atunci când ne aflăm în fața unui dezastru, este foarte ușor să nutrești convingerea că totul se va schimba:
„Cum s-ar mai putea scrie poezie după Auschwitz, cum să te mai bucuri de o plimbare duminicală în Lower Manhattan după 11 septembrie, cum să cinezi într-un restaurant după ce pandemia a ucis sute de mii de persoane în numai câteva luni?” Și totuși, new-yorkezii au continuat să se plimbe și după 11 septembrie, așa cum o vor face și după ce va trece acest val în care pandemia și-a dat mâna cu violența de stradă. Și totuși, continuăm să ieșim pe terase, în așteptarea momentului în care vom putea cina din nou într-un restaurant. Și totuși, s-au scris poezii și după Auschwitz. Iar unul dintre supraviețuitorii teribilului lagăr de exterminare Alexander Kimel își încheie astfel emoționantul „Crezul unui supraviețuitor al Holocaustului”:
„Când anume va fi, nu pot să știu/ Dar, în ciuda tuturor semnelor contrare/ Eu cred în zorii unei lumi mai bune”.

Dan SION / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.