Presa scrisă moare!

  • „Este mai vie pentru că are… morți!”
  • Publicațiile „quality”, ucise de foamea de senzațional
  • Media alternativă, un produs ieșit exploziv din Cutia Pandorei IT
  • Epidemia la modă a rețelelor de socializare
  • Extincția dinozaurilor – o soluție?

Tirajele presei tipărite scad dramatic. Dispar una după alta publicații de succes altădată. Editurile intră în insolvență, ori dau faliment. O realitate pe care nu o mai putem desconsidera nici noi, jurnaliștii, nici beneficiarii produselor noastre – cititorii.
Unde se va opri – dacă se va opri – această involuție? Este întrebarea ce ne frământă îndeosebi pe aceia dintre noi care au trudit și se încăpățânează încă să aștearnă literă după literă pentru hârtia tipărită.
Firesc, se emit felurite păreri, mai mult sau mai puțin avizate ori cât de cât fundamentate, asupra cauzelor acestui fenomen, dar mai ales asupra remediilor. Evident, dacă acestea există ori dacă realmente își mai au rostul în încercarea de a stopa sau chiar de a întoarce cursul apei, ce pare a curge inexorabil spre hău, ducând la vale buștenii, destinați inițial hârtiei de ziar, spre alte utilizări mai profitabile în ziua de azi.
Oare eu, cu o jumătate de veac de presă tipărită în spate, de ce nu mi-aș expune propriul punct de vedere și chiar să risc unele previziuni? Dacă voi reuși sau nu să conving rămâne să aprecieze cei întâmplați să lectureze aceste rânduri. Sau, mai sigur, să așteptăm viitorul spre a valida ori ba predicțiile mele.
Să coborâm, întâi de toate, la rădăcinile fenomenului, adică în istoria ceva mai recentă. Înainte de anul 1989 existau și contau practic două cotidiane centrale: Scânteia cu puiul mic Scânteia Tineretului și România Liberă. Desigur, pe plan local țineau isonul cotidiane comuniste județene. Din aceste surse, cărora li se adăugau două ore de emisie de televiziune seara și din zumzăiala monotonă de la Radio România se informau oficial oamenii muncii de la orașe și sate.
Deci două cotidiane, singurele care, teoretic, ar fi putut crea cât de cât, fie și aparent, o concurență informațională, benefică pentru cetățeni. În această idee, se pare, i s-a permis la un moment dat României Libere să aducă, prin mica publicitate, un plus de interes pentru cititori. În lipsă de altceva acceptabil, ziarul cu pricina se „înviorase” oarecum cu o rubrică, sumbră în esență, intitulată „Anunțuri de deces”. De aceea, spune anecdota – care se bazează pe un fapt real – atunci când un mahăr din conducerea presei a întrebat de ce oare sporesc abonamentele de la România Liberă, iar cele de la Scânteia stagnează, unui activist mai nedus la biserică i-a scăpat porumbelul: „Păi, România Liberă este mai vie pentru că… are morți!”
Iar în cursul unei anchete pe la chioșcurile de ziare, o bătrânică a fost întrebată de ce cumpără România Liberă și nu celălalt ziar: „Maică, pentru că în Scânteia sunt mai mult… articole”. Sancta simplicitas, bunicuța pusese punctul pe i. De fapt, Scânteia devenise un ziar croit numai pentru doi clienți: El și Ea. Care, fie vorba între noi, nu se prea dădeau în vânt să le lectureze, dar credeau – ori se prefăceau, se autoiluzionau să creadă – că românii dau năvală să soarbă cuvântul partidului și osanalele spre iubiții conducători ce răzbăteau din cerneala tipografică așternută la ceas de noapte în milioane de exemplare.
Și cât de mare era setea de informații reale ori senzaționale ale românilor! După 22 decembrie 1989 tirajele presei, mai noi ori revopsite, au explodat. Îmi aduc aminte că Adevărul, de pildă, se tipărea în două milioane de exemplare. Și parcă tot nu era de ajuns. În harababura postrevoluționară, în primele zile România părea condusă numai de presă. Și mă întreb și acum dacă în această impresie nu era și un sâmbure de adevăr.
Cert este că presa începea să-și demonstreze forța, capacitatea de influențare a gândirii și acțiunii populației. De acest fapt și-au dat seama în primul rând politicienii, dar în curând și oamenii de afaceri. De la simpla „gudurare” pe lângă presă s-a trecut rapid la racolări de jurnaliști, la subvenționări fățișe prin publicitate și reclamă și în cele din urmă la achiziționarea directă a unor publicații. Iar unde metodele enumerate nu au ținut așa cum se spera, s-a trecut fie la amenințarea directă, inclusiv la agresarea juridică a unor jurnaliști ori a editorilor de presă, fie la crearea de noi produse media subjugate propriilor interese.
Mai pe față, ori mai subtil bătălia pentru media se dădea sub lozinca: „Care nu este cu noi este împotriva noastră!” Să ne amintim faptul că încercarea de a crea „oficioase” de partid a eșuat. Așa au pierit, rând pe rând, publicații precum „Vocea României”, „Dimineața”, „Liberalul” – înregimentate pe față de partide politice, uneori chiar aflate, temporar desigur, la putere. De ce? Opinia mea este că dispariția unor asemenea publicații a fost, în principal, consecința reflexului de respingere a unor poziții și atitudini obsesiv partizane, dobândit în fața presei totalitare, comuniste. Cititorii doreau cu ardoare o media independentă, dar s-au lăsat păcăliți de aparența de credibilitate a unor publicații – mai vechi sau mai noi – ce se proclamau doar a fi obiective ori în slujba cetățeanului de rând.
Poziția oficială a statului român a rămas a fi reprezentată în media doar de Agenția Română de Presă – Agerpres, care în bună parte și-a menținut un stil neutru și sobru în redactarea informațiilor, precum și, într-o măsură mai mult ori mai puțin consistentă, de antenele naționale de televiziune și radio.
Din lupta politicului și din cea a afacerilor pentru cucerirea mass-media au rezultat și victime colaterale. Încet, încet presa serioasă, quality, a pierdut tot mai mult teren. Atât oamenii politici, dar și cei din lumea afacerilor aveau să ajungă la perceperea realității că își pot optimiza eforturile de influențare – prin mijloace financiare, accentuez – dacă sprijină cu predilecție presa tabloidă, care exploatează așteptările și chiar foamea de senzațional, de poleială și fițe din viața unor vedete din zone mai selecte ori mai promiscui.
Așa au dispărut în neant ziare promițătoare precum „Tineretul liber”, iar trusturi de presă precum „Adevărul” ori „România Liberă” supraviețuiesc, Dumnezeu știe cum, sub amenințarea insolvenței și a falimentului.
Deci, pe scurt, asta s-a întâmplat cu presa scrisă. Dar tot o judecată cinică, lucidă și implacabilă din partea mediului politic și a celui de afaceri a primat și în temeiul deciziilor de a muta interesul propagării unor informații spre media din televiziuni și radiouri, unde, deși costurile sunt ceva mai mari, impactul emisiunilor tip „breaking news” s-a dovedit a fi mai eficient decât articolele dintr-un ziar vândut la chioșc la colț de stradă. Practic, au tratat cheltuiala în audiovizual ca o investiție, a cărei menire este să-și arate eficiența sperată.
Cred că nu mă hazardez prea tare dacă avansez supoziția că într-un posibil clasament european și chiar internațional România se află dacă nu pe primul loc, dar cu siguranță se regăsește în topul televiziunilor private specializate în programe de comentarii, informații și talk-showuri pe teme atractive, ori mai puțin interesante, dar prezentate sub titrări alertante, tentante și, cum spuneam, cu iz de senzațional. Prin asemenea emisiuni – mai mult ori mai puțin savant construite – se urmărește inducerea subtilă a unor idei către primitor ori ascultător, care nici nu bagă de seamă că este victima unei programări. În aceste cazuri, ecranul colorat beneficiază și de avantajul comunicării rapide a informației, al relatării prompte, de la fața locului a unor evenimente, întâmplări ori declarații.
Nu ne îndoim de faptul că și între asemenea comunicatori media se dă o luptă acerbă. Unii pierd și dispar în neant, alții se reprofilează ori își schimbă „stăpânul”.
Mutații de genul celor la care m-am referit mai sus s-au repercutat, inevitabil, asupra presei scrise. Și nu în favoarea acesteia. Dar parcă atât n-ar fi fost de ajuns s-a mai întâmplat ceva, greu de anticipat înainte de anul 1989: expansiunea tehnologiei informatice și cu deosebire a oportunităților nebănuite pe care le-a oferit internetul în domeniul media. Practic, a apărut conceptul de media alternativă. Care, din punctul meu de vedere, nu pare suficient clarificat sub aspect teoretic, dar și mai puțin explorat (și, de ce nu, exploatat funcțional).
Scriam într-un capitol anterior că, odată deschisă „Cutia Pandorei” a informaticii, cunoștințele posibil de accesat au explodat atât ca volum cât mai ales ca diversitate, iar în aceste condiții aventura cunoașterii a devenit mai riscantă, cu garanții din ce în ce mai discutabile de credibilitate. Poate am fost prea tranșant, dar…
Facebook, Twitter, Instagram și câte alte rețele de socializare au devenit suporturi pentru exprimarea și comunicarea la limita extremă a democrației media. Se poate spune că prin site-uri, blogurile personale ori pur și simplu prin postări de profile proprii fiecare „aplicant” devine, ori așa consideră el, un vajnic jurnalist.

Mijloacele media, pe de altă parte, caută să țină pasul cu tehnica informatică. Așa au apărut versiuni electronice ale unor publicații tipărite, ori chiar ziare electronice. La rândul lor instituții și organizații și-au creat propriile profile pe rețelele de socializare, în cadrul cărora postează newslettere ori informații.
Pe scurt, ne aflăm în fața unei dezvoltări fără precedent a mijloacelor media, create în căutarea și captarea interesului unor potențiali cititori capabili să recepționeze mesajul pe care vor să-l transmită. Un demers publicistic ce se dovedește, deocamdată, a avea succes. Cât anume? Vom vedea!
Cum și cât mai rezistă presa scrisă? Mai întâi de toate, este fezabil să analizăm fenomenul spre a discerne o regulă, o tendință în evoluțiile media sub impactul IT. Încercări, cam timide încă, există. De pildă, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a lansat la începutul anului 2017 pe prima pagină a site-ului propriu un sondaj de opinie, adresat bănuim cu precădere jurnaliștilor, în care o primă întrebare a fost: „Considerați că presa tipărită va reuși să recupereze terenul pierdut în fața surselor de informare online?” Numai 25 la sută din răspunsuri au fost DA, iar 72 la sută au fost tranșant pesimiste – NU. Eșantionul de respondenți nu a fost foarte mare, dar și așa cred că nici concluziile nu sunt departe de adevăr.
Să recunoaștem, în sinea noastră ne cam simțim nu atât amenințați, cât ofensați de puzderia de semnături din media diversificată extrem, ori din media sui generis a rețelelor de socializare, așternute sub materiale care nu respectă nici cele mai elementare reguli de redactare. Iar de calitatea scriiturii, ce să mai vorbim! Oare putem fi acuzați că suntem prea duri dacă afirmăm că ne aflăm în fața unui haos informațional? Și întotdeauna dezordinea, harababura în mijloacele media creează mediul propice pentru știri neadevărate, ori pentru manipularea celor care le lecturează.
Tabloidizarea, deopotrivă, în audiovizual și în mijloacele media pe care le oferă internetul – cum sunt site-urile, ori fițuicile colorate ofertate din belșug pe la chioșcuri – au un scop comun și anume atragerea a cât mai multă publicitate. Iar banii din reclamă vin cu precădere către acele „publicații” care demonstrează că au trafic, deci cititori unici.
La fel ca în război sau în dragoste, în bătăliile purtate în scopul atragerii cititorilor toate mijloacele sunt permise: găsim titluri exagerate pentru știri de doi bani cu scopul de a momi cititorii să dea „click”, „admirăm” fotografii cât mai deocheate, vulgare și suntem tentați cu promoții de tot felul. Iar multe din informațiile furnizate cu tam-tam se dovedesc a izvorî din imaginația și speculațiile celor ce le produc.
Orice poți afla acolo în afară de onestitate și respect pentru cei cărora li se adresează.
Producătorii de site-uri de știri ori chiar și cei de presă on-line au însă motive de îngrijorare. Publicitatea, virată de la presa scrisă spre internet, se orientează tot mai mult cu precădere spre „giganții” Google, Facebook ori Yahoo, iar site-urile încasează din ce în ce mai puține parale de această sorginte; dar și acest „puțin” vine, cum spuneam mai sus, doar dacă au trafic.
Așa că, încet-încet, se creează o anumită direcționare. De ce să nu nădăjduim că și pe această cale se va ajunge chiar să se aleagă grâul de neghină?
Așa cum nimic în lumea asta nu durează la nesfârșit, cu siguranță va intra în declin și actuala modă a tabloidelor, a rețelelor de socializare și a site-urilor de știri. Fie printr-un „tsunami” devastator, fie – mai degrabă – prin moarte naturală… de plictiseală. Nu ne iluzionăm că „rețelele” ar dispărea cu totul, dar efluviile de expiere în spațiul public a vieții intime se vor atenua, intrând cât de cât într-o matcă. Se va ajunge aici pentru că lumea fie se va sătura în cele din urmă de noua jucărie informatică, fie va deveni conștientă de riscul pe care îl reprezintă factorii de îndoctrinare ori de subjugare mentală cu care suntem asaltați pe aceste, aparent nevinovate, căi de comunicare.
Pe de altă parte, și lecturarea pe ecranul PC ori pe tabletă are incomoditățile sale. Iar tehnologia de prezervare în timp a informațiilor, inclusiv în cloud, nu poate oferi cele mai bune garanții de securitate.
Într-o perspectivă mai largă și actuala societate informațională își va dezvălui limitele și se va ivi ceva nou, neimaginat astăzi, în domeniul comunicării pe următoarea treaptă a evoluției umane, a progresului tehnic.
Un amic îmi propune viziunea lui Confucius, exprimată cu două milenii și jumătate în urmă: „Oricât de ocupat ai fi, să găsești timp să citești. Altfel vei capitula în fața ignoranței”. Vizionarul antic nu avea cum să intuiască apariția internetului, ci se referea strict la scrisul pe hârtie – care, cum se știe, este o invenție chinezească. Se va putea obiecta că poți foarte bine să citești și de pe ecranul calculatorului.
Până la urmă cred că pe noi, jurnaliștii, ne interesează nu atât mijlocul prin care comunicăm cât profesia în sine. Adică, în ce măsură modul nostru clasic de exprimare, genurile publicistice pe care le-am deprins și le-am promovat se vor perpetua ca atare ori vor suferi mutații. Cu alte cuvinte, care este și cum va evolua statutul profesiei?
Lecturam pe un site un comentariu al unui confrate – să-l numesc – de profesie, probabil, mai tinerel, care în lipsă de idei, de documentare și de probe, încerca, numai cu afirmații, fără argumente să pună pe seama jurnaliștilor perpetuați în presă după 1989 vinovăția pervertirii mass-media și chiar proliferarea stricăciunilor aduse de media, așa-zis, alternativă.
Poate că imediat după anul cu pricina, o asemenea aserțiune ar fi trezit oarecare atenție, în fierbințeala sentimentelor anticomuniste. Dar n-a fost să fie așa. Cititorii au acceptat noua presă, chiar împănată cu semnături prea bine cunoscute anterior. În timpurile de azi însă afirmații precum cele ale colegului au devenit un șablon, căzut în desuetudine, a cărui utilizare nu mai impresionează pe nimeni.
Este o abordare simplistă să pretinzi că ai ajuns la cauzele unui fenomen social printr-o etichetare globală, nenuanțată, nediferențiată, băgând – cum se spune – toți indivizii în aceeași oală. Adevărul este că, vrând-nevrând, jurnaliștii sunt cei care în vremea totalitarismului s-au aflat direct în contact cu lumea, au perceput, au înțeles cel mai bine care sunt tarele regimului, iar atunci când a fost posibil, după ani și decenii de frustrări și neputințe, de cenzură ori de autocenzură pentru a supraviețui în meserie, s-au năpustit asemenea unor dulăi scăpați din lanț să zburde care și-ncotro, cu elan pe câmpia libertății presei. Unii, dezorientați, au clacat, alții au socotit că acum le-a venit timpul să se implice cu toate forțele în viața cetății. Unii chiar în lupta politică, renunțând sau interpretând în registru propriu o cerință de bază a jurnalistului: obiectivitatea.
Realitatea este că fără acei gazetari profesioniști care au înțeles noul context social și au preferat să încerce a se adapta vremurilor nu s-ar fi putut clădi atât de rapid o presă nouă. Pentru că nu oricine știe cum se organizează și se conduce o redacție, care este fluxul tehnologic al elaborării unui ziar, cum se selectează și se instruiesc novicii jurnaliști, cum li se formează deprinderile. Dacă nu oricare purtător de pix ori de laptop este și „condeier”, ca în orice meserie și în jurnalism managementul de presă este esențial pentru succesul unei inițiative media.
Se spune că la fotbal, la prăjit cartofi și la curtat cucoane se pricepe toată lumea. Ei bine, jurnalismul nu poate fi adăugat într-o asemenea enumerare de acțiuni lesnicioase. La fel, când vorbim despre medicină, inginerie ori finanțe. Cine s-a sculat într-o dimineață cu fața la cearceaf și a decis că el este jurnalist și poate face din asta o afacere se înșeală amarnic. Și s-au păcălit destui entuziaști care s-au avântat cu capul înainte, au cheltuit parale în întreprinderi media care au eșuat lamentabil.
Se spune, pe bună dreptate, că un profesionist autentic în jurnalism se formează abia după cinci ani de practică, de „ucenicie”. Vor fi fiind și excepții, nu zic ba, într-un sens ori în altul, dar ele nu fac decât să confirme regula.
Cu siguranță, au fost și ziariști care au văzut în libertatea presei un teren fertil pentru afaceri. Să-i condamnăm „în bloc” pentru inițiativele lor? Dacă gândim așa, cădem în capcana de a stigmatiza orice inițiativă, în orice domeniu. Pentru faptul că unii dintre aceștia au slujit cândva în sistemul comunist rămâne la latitudinea cititorilor să-i judece, să-i dezavueze și eventual, să-i înțepe într-un insectar, contestându-le dreptul de a profesa. Dar, pe această logică, am mai fi avut oare în acei ani tulburi ziariști precum Ion Marin, Ioan Erhan, Petre Mihai Băcanu, Octavian Andronic, Dan Constantin, Viorel Sălăgean, Adrian Vasilescu ori Ion Cristoiu, care s-au avântat în marasmul postrevoluționar, făcându-și meseria cum s-au priceput mai bine? Și nu este decât o sumară exemplificare de asemenea nume. Unii dintre ei și-au îndeplinit cu onoare menirea și au plecat în lumea umbrelor. Alții continuă să lucreze, pe cât le permit puterile la vârsta senectuții.
Sub umbrela unor asemenea personalități a răsărit, plivită mai mult sau mai puțin, o pleiadă de gazetari cu ceva notorietate azi, dar, este drept, fără… antecedente comuniste. Și, adesea, cei din noua generație și-au egalat ori depășit mentorii fie în onestitate, fie în rapacitate, după cum a fost cazul.
Așadar, ar fi aberant, neproductiv și, pe undeva, chiar hilar să pui actuala evoluție a presei, de care este nemulțumit confratele (și nu numai el) exclusiv pe seama unor întâmplări de acum aproape trei decenii și a „actorilor” de atunci. Mi se pare mult mai eficient, mai folositor cauzei presei, dacă analizăm drept, fără ranchiune și parti-pris-uri, condiția actuală a jurnalistului spre a putea clădi ipoteze cât mai credibile, planuri cât mai fezabile cu privire la ce se va întâmpla în viitor cu acest meseriaș, numit jurnalist!

Corneliu Cârlan (Priviri indiscrete în bucătăria presei)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.