„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”

15 iunie este Zi de doliu pentru Poezia Românească! La Blaj, Bucureşti, Iaşi, Ipoteşti sau Dumbrăveni, la Viena sau Berlin, oriunde paşii l-au purtat pe MIHAI EMINESCU, iubirea ce i-o purtăm se cuvine confirmată prin rostirea versurilor sale – şi mai presus decât toate, prin capacitatea de a formula, fiecare dintre noi, cel puţin o frază despre proza şi textele sale dramatice, precum şi recunoaşterea a cel puţin unui mesaj din multitudinea textelor sale publicistice.

Şi după cum lesne ştim, nu există 15 ianuarie sau 15 iunie, când momentul festiv (organizat în vreun muzeu sau pe scenă) să nu fie înnobilat de prezenţa unor recitatori. De preferinţă, actori, pentru că ei deţin arta declamaţiei. El, actorul, impresionează prin vocea, fizicul, prestanţa şi eleganţa rostirii.

Din pleiada de actori români care s-au remarcat prin distincţia rostirii versului eminescian, permiteţi-mi ca astăzi, să-l numesc pe Eusebiu ŞTEFĂNESCU.

L-am uitat pe Eusebiu Ştefănescu?

E drept, s-au împlinit doi ani de când acest sensibil actor, iubitor de EMINESCU, a plecat spre zările nemuririi. Tocmai de aceea, îndrăznesc să cred: nu merită să-l uităm! Şi-atât de repede!

Vocea sa caldă, inconfundabilă, inflexiunile, intonaţia şi emoţia rostirii, totul trezea în ascultător acea dornică dezţelenire a vreunei metafore eminesciene!

Ultimele sale volume de versuri: „Glasul sângelui” (2012) şi „Preschimbarea la faţă” (2012) dovedesc nerv artistic, implicare în acest firav existenţial.

Actorul-poet s-a lăsat fermecat de „cuvântul luminat” şi „binecuvântat”, în acele momente delicate, când simţea puţină „toamnă în suflet”, „îngheţ fără umblet”, „speranţe învinse”, „cheag de tristeţe”. A fost conştient că suntem supuşi „risipirii”: „lupta eului cu sine / sine dincolo de fire / fiinţă dincolo de sine…”.

A vrut – şi a reuşit – să dialogheze-n vers cadenţat, întru eternă amintire, cu fiul, Ion Bogdan, şi cu unica-i nepoţică, Maria, pentru că „glasul sângelui” – i piatră de temelie pentru familia creştină: „Cu inima voi sfâşia un nor /Spre alba mea iubire / Eu Don Quijote, călător / Sătul de nemurire” (Eusebiu Ştefănescu) – „Pământul străbătut de stele / De pietre călătoare / Îmi va intra adânc sub piele / Cu iarbă şi răcoare / Înmiresmând şi mori de vânt / Şi frunze înroşite / Ce jinduiesc când le descânt / Atingeri nesfârşite…” (Ion Bogdan Ştefănescu).

Atunci când minutarul ceasului ceresc s-a dorit coborând în pacea eternă, într-o senină zi de primăvară, actorul-poet Eusebiu Ştefănescu „s-a risipit în galben, în verde şi-n albastru”, „a muşcat pământul”, dar cu „evlavie” şi-a înălţat privirea către cer, şoptind Stelei Eminescu, aşa după cum obişnuia – la fiecare 15 ianuarie sau iunie:

„În oceàn de flăcări gândirea mea se scaldă

Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă;

Şi-un cântec trece dulce prin visele-mi de jar,

Cum vântul trece-n freamăt prin codrii de stejar…”

(Mihai Eminescu – „Mureşanu”).

Lui Mihai EMINESCU şi lui Eusebiu ŞTEFĂNESCU – câte-o crenguţă de tei înflorit – întru eternă amintire!

Livia Ciupercă / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. livia Reply

    „Albesc încet aducerile-aminte
    În zare văd puţini prieteni
    Cu faţa-ntoarsă spre apus
    Din vieţi trăite, netrăite
    Îmi vine stins miros de cetini
    De la vestire lui Iisus
    Alveşte-ncet noianul de cuvinte
    Se surpă alb în urmă timpul dus
    Nu mai am trup sunt numai gând
    Gândit de cineva mai mare
    Nu mai e drum ci doar urcare
    Nu sunt cuvinte doar Cuvânt”
    (Eusebiu Ştefănescu – „Albeşte-ncet”)

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.