CANADA. PRIMA OARĂ/A DOUA OARĂ!
Azi, de Ziua Canadei, vă salut din Canada.
Așa ar fi trebuit, în mod normal, să se fi întâmplat, dacă lumea nu s-ar fi întors cu josul în sus, fără să-i pese de visele noastre, lăsându-ne pradă amărăciunii, neîmplinirii.
Am sperat, după izbucnirea pandemiei, că situația e trecătoare, că nu va avea durată și că voi putea să-i dau dreptate lui Nichita Stănescu, care spunea că „A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.”
De bună seamă că metafora lui Nichita Stănescu trebuie luată ca atare, pentru că, uneori, a doua oară nu există niciodată, și că trebuie să te bucuri de „prima oară”. Iar eu m-am bucurat când am vizitat prima oară Canada, fără să-mi propun să existe și o „a doua oară”.
E ciudat acest balans, în care te lași antrenat, fie pentru că prima oară a fost 
atât de frumos încât nu vrei să strici vraja, riscând să nu mai poți să trăiești „ca prima oară” (de aceea nu vreau să călătoresc a doua oară la Muntele Athos!), fie că simți nevoia să aprofundezi ceea ce prima oară a fost doar fior epidermic, fără să fi apucat să intri în profunzimea trăirilor.
Am fost prima oară în Canada, în urmă cu doi ani, pentru că există Veronica Pavel Lerner, și pentru că încărcătura emoțională ne-a fost întreținută la amândoi de o iubire comună: N. Steinhardt. Până la urmă, pot chiar să pun că îi datorez, indirect, călătoria în Canada părintelui Nicolae de la Rohia, și că el a vegheat ca aceasta să fie una cu o încărcătură emoțională copleșitoare, merinde pentru o viață.
Împreună cu părintele Gheorghe Nicolae Șincan, am luat calea Canadei, nu fără temeri, mai ales că aveam încă vie amintirea unui alt zbor peste Ocean cu părinele Șincan, în 1995, când am participat la lucrările Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, la Universitatea Reno, din Nevada, o călătorie cu peripeții.
De data aceasta a fost însă nesperat de simplu, chiar dacă, în Aeroportul din Toronto, era cât pe ce să ne trezim la serviciul de emigrări, pentru a primi drept de muncă în Canada.
Întâlnirea cu Veronica Pavel Lerner a făcut insignifiante „aventurile de emigranți”, lăsându-ne pradă unui plâns de bucurie al unor oameni care nu se mai văzuseră niciodată, dar care păreau că se cunosc de o viață.
Au fost apoi întâlniri cu oameni admirabili, de la părintele poet Dumitru Ichim la Rodica Gârleanu, români minunați, bolnavi de România, care și-au configurat o Românie a lor în Canada, la Câmpul Românesc de la Hamilton, loc de vindecare a dorurilor de (a)casă.
Am adunat materiale ca să public un Supliment al revistei „Vatra veche”, dedicat românilor din Canada, așa cum făcusem și în 2018. Am tipărit și o carte despre N. Steinhardt și o carte de versuri semnate de Veronica Pavel Lerner, erau și alte tipărituri pregătite pentru „Săptămâna Internațională a Culturii Române” de la Hamilton. Comunicasem și titlurile conferințelor și recitalurilor pe care urma să le susțin la Câmpul Românesc. Am fi ajuns să încheiem și cartea de dialoguri începută cu poetul Dumitru Ichim. Și câte alte planuri nu ne făcusem, în echipă cu Codruța mea.
Poate va fi la anul. Biletele de avion au rămas în așteptare.
Canada e primitoare – și pentru cei care și-au găsit a ici a doua casă și pentru cei care vin să o vadă a doua oară, pentru că și prima oară a existat!
La mulți ani, Canada, oriunde te-ai afla!
NICOLAE BĂCIUȚ / UZPR