De multe ori stau și mă gândesc că dacă ar exista în lume spitale și pentru cei bolnavi de ură, acestea ar fi probabil mereu arhipline. Pentru că această boală pătrunde-n noi mai mult decât oricare alt virus sau bacterie. Și spre deosebire de alte maladii care pot fi tratate, ura se vindecă mult mai greu. Iar inimile acelea împovărate de această boală nu-și mai cunosc de mult timp ritmul lor firesc. Pentru că au depozitat în interiorul lor atâta răutate încât nu știu altfel să bată.
În fața oglinzii, dar și-n fața lumii ne declarăm întotdeauna buni și ne lăudăm cu faptele noastre bune, chiar și atunci când nu le săvârșim. Ne justificăm în tot ceea ce facem, dar în sinea noastră îi judecăm întotdeauna pe alții. Îi dușmănim și pe cei care ne fac rău, dar și pe acei care ne fac bine. Sau de multe ori uităm și motivul urii noastre, dar tot urâm. Pentru că așa ne-am învățat: să nu iertăm. Dar a nu ierta înseamnă să nu iubești. Înseamnă să păstrezi mânia și supărarea în interiorul tău o veșnicie. Și să nu știi altfel să respiri decât urând sau să te bucuri de nefericirea celui pe care-l consideri dușman.
Și totuși, dacă ar exista un spital și pentru cei bolnavi de ură… Cum ar mai putea fi vindecată inima lor?
Dacă n-au știut niciodată ce înseamnă iubirea…
Dacă n-au știut niciodată ce înseamnă iertarea…
Doina DABIJA / UZPR Chișinău