Simple notații

Manhattan, Grand Central, ora 6.40 p.m. Mă urc în trenul cu destinația  New Haven, care mă duce de obicei acasă, în Connecticut. Câteva persoane își ocupă locurile disponibile (la alegere). Distanța socială impusă de starea de lucruri se respectă și prin automatismul creat. Liniște, liniște cât cuprinde; doar zgomotul produs de motorul locomotivei, cu care, până la urmă, sunt obișnuiți călătorii permanenți (nu este nevoie să facă un efort suplimentar pentru a-l suporta) și oricum, ora plecării se apropie (7.02 p.m.) iar el va dispare odată cu ieșirea trenului din tunel. Dar, dintr-odată, zgomotul despre care vorbeam este spart de vociferările pe care le aud tot mai pronunțat. Întorc capul și văd în vagon 4 persoane, plus eu, singura de gen feminin. Dinspre capătul vagonului, se reliefează bine, pe culoarul de circulație, un personaj având vârsta de aproximativ 18 ani (după cum a apreciat privirea mea), spilcuit, pe care-l uitase mămica lui pe plajă, iar soarele neprietenos i-a impregnat o anumită culoare. Tropăia, dădea din mâini ca un disperat, lovea cu picioarele în toate obiectele (deocamdată) pe care le întâlnea în cale (bănci, uși), într-un cuvânt avea o atitudine provocatoare. S-a oprit lângă mine și a început să țipe, continuând cu aceeași bălăngăneală a corpului, precum că mama lui a murit și lui îi este foame. Vrea bani și mâncare, și iarăși lovituri și tropăieli de data asta chiar în banca din fața mea. Îmi ziceam în acea fracțiune de secundă că mișcarea următoare va fi direct în mine, ținta, căci asta devenisem. A văzut că nu-l bag în seamă și s-a mișcat către alt călător (bărbat), cu care a schimbat câteva cuvinte cu tonalitate scăzută (chiar normală aș zice), după care s-a întors la mine – obiectivul deci. Nu știu cum a sosit conductorul trenului care cu duhul blândeții a încercat să-l liniștească. Nu dădea deloc semne că ar fi cu creierii zdruncinați. Din contră, l-a posedat dintr-odată o tăcere (mut chiar), care l-a convins probabil pe conductor că „omul” a înțeles mesajul,  că este bine să se potolească. Am profitat de aceste momente și am trecut în alt vagon, unde stătea o doamnă cam de vârsta mea și m-am așezat în apropierea ei. Iată însă că am fost urmărită și  acolo, iar „monstrul” ( așa arăta acum fața lui), a apărut din nou, mai fioros, oprindu-se lângă noi și urlând pur și simplu că noi trebuie să-l ajutăm. Și dă-i cu injuriile și tot „tacâmul” bine învățat. Pe peron se opriseră câteva persoane care nu îndrăzneau să se urce în vagon. Conductorul, inspirat, i-a cerut  să se întoarcă, ori altcineva i-a solicitat; cert este că l-a luat pe monstru spunându-i da data aceasta că va chema poliția, și a plecat cu el cu tot. Am presupus că l-a „înmânat” cuiva. Eram îngrozită. Din acest moment nu mai știu cum s-au desfășurat lucrurile. Trenul a plecat la ora prevăzută, iar conductorul a apărut din nou și a încercat o conversație care, în fond, conținea un fel de încurajare. Mulțumesc, oricum. 

        Ce am înțeles eu din această situație: 1. Nu o pot numi întâmplare, fiindcă am convingerea că spectacolul a fost bine regizat. Nu mai dura mult și atacul direct la persoană (pumni, palme, șuturi, cum am văzut prin mijloacele de informare) urma a se produce. Iar eu, tot cu gândurile mele, învechite. Este oare mai ușor să fie instruiți acești tineri  pentru a deveni teroriști, decât pentru a se integra într-o societate normală, pentru a li se insufla dorința și respectul pentru muncă și pentru oameni; 2. Frica, spaima, groaza, trebuiesc introduse permanent și asta în special pentru persoanele în vârstă care sunt mai vulnerabile; 3. Trăim acum rasismul venit din sens invers dar asta nu se spune în cuvinte-se aplică pur și simplu; 4. Desigur, cazul meu de astăzi este unul dintre miile de cazuri bine regizate și direcționate-nimic nu este întâmplător.Mulțumesc bunului Dumnezeu că m-a apărat și am scăpat teafără; 5. Pentru a mă proteja în astfel de situații care sigur se vor repeta, m-am hotărât să-mi cumpăr un baston pe care să-l numesc PRIETENUL DE ZI CU ZI, și să nu mă mai pierd cu firea pentru a imortaliza aceste acțiuni nedorite, fotografiind. Da dar și aici intervine un aspect care s-a împământenit rapid: NU AGRESORUL ESTE VINOVAT, ci PERSOANA ATACATĂ.

            Se mai poate spune ceva?

                                                                              Elena Mitru, Connecticut, SUA







Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.