”Mâncare neaoșă, pe românește”

Mă încântă unele imagini din țară, mă refer la cele de la o expoziție culinară recentă din Oradea. 

Cum sunt gurmandă și mă înfrupt cu poftă din mâncăruri diverse, din rafinamente internaționale ca cele japoneze și coreene, până la unele sud-americane, mă bucur să aflu că răsfățurile culinare de peste tot au sosit în minunatul oraș Oradea. Găsesc ”illegally tasty foods”, o listă eclectică de CUBANO, Chilli con carne, Grilled cheese, Crema de patatas, etc. Să-ți lase gura apă.
 
Oare câte limbi sunt amestecate pe acest panou de meniuri?  Apoi mai văd Hot Dogi… și Citrus zone, Pancakes and waffles. Ba văd chiar o jumară rătăcită pe acolo, deși nu pe același panou….
Ce lipsesc, însă, sunt multe alte denumiri și gusturi neaoșe. Spun asta pentru că le duc dorul. Și pentru că în limba engleză se vorbește generic despre food (mâncare) și hot dogs (literal ”câini fierbinți”, dar care înseamnă un fel de crenvurști), limba română are un vocabular mult mai variat al pârjoalelor, chifteluțelor și tochiturilor, al mămăliguțelor și murăturilor care au cele mai pitorești denumiri, de-ți lasă gura apă. Îmi aduc aminte că văzusem la Mogoșoaia un meniu ce includea un ”ciolan boieresc pe varză à la Cluj și vinișor popesc”. Românii știu să-și răsfețe mâncărurile. Meatloafs  sau cabbage rolls, sarmalele adică, sunt răsfățate cu diminutivul sărmăluțe iar ele se fac la cuptior. Ei știu să se bucure și de sărmăluțele în frunză de viță. Alte delicii se fac la cazan sau la ceaun. Ciorbele de vacă, sunt ciorbițe de văcuță. Mămăliga nu e mămăligă, ci ”mămăliguță ca la mama acasă, cu sărmăluțe și smântânică”… În aceste condiții, mă întreb de ce dintre toate deliciile culinare internaționale, noi ne-am oprit la hot dogi?
 
Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Sunt multe lucruri pe care le avem de învățat din lumea largă, dar mă tem că nu hot dogii sunt în vârful listei noastre de priorități, când orice țărancă de la noi știe să facă niște cârnăciori delicioși (fie că sunt oltenești, ardelenești sau de care-or fi ei!), cu mămăliguță și cu murături: gogonele, castraveciori murați, varză și conopidă murată, ba chiar și pepene murat… Îmi lăcrimează gura la gândul mâncării de acasă. Dumnezeule, ce deserturi se fac, de la ”poale-n brâu”, la ”cuib de viespi” și alte delicii. În aceste condiții, noi ne dăm în vânt după hot dogi? Poate că românul ar trebui să se gândească de două ori înainte de a împrumuta ceva de la alții… să se întrebe dacă nu cumva ce are el e valoros (deci merită păstrat) sau, dacă nu, atunci mai bine învață de la alții (căci da, poate că sunt și câteva lucruri pe care ar trebui să le schimbăm!).

Din păcate, văd că ne dăm bogăția noastră culinară pe hot dogi, precum și vocabularul nostru nuanțat – pe hot dogs and fresh pasta. Nu-i așa că-i cool?

Vă rog să vă gândiți și la alte cuvinte care în limba română au mai multe nuanțe decât sunt îndeobște folosite în unele limbi contemporane de mare circulație… ”What about sex”? În câte feluri știm noi vorbi despre erotism, câte alte voalări, care nu se referă doar la ”sex”?
Și uite cum două cuvinte simple, larg vehiculate, food și sex, ce stau la baza poftei noastre de viață, un domeniu în care excelăm, se traduc în română cu mult mai multe nuanțe decât o fac alții. Poate că nu e cazul să ne dăm pofta noastră de viață pe a altora, că ne păcălim.

Repet, cred că noi ar trebui să ne întrebăm când importăm ceva, dacă este mai bun decât ce ave(a)m noi sau este doar cool? M-aș gândi că în loc să ne oprim la hot dogi, am putea învăța lecții de reală valoare din lumea lui Shakespeare… căci sunt atâtea!

 
În ceea ce mă privește, eu am împrumutat o expresie englezească salvatoare: My two cents!, care exprimă faptul că ceea ce tocmai am spus este o părere subiectivă. Doar un punct de vedere. Totuși, eu nu mi-aș da vocabularul culinar pe al altora!  Îmi place și mă bucur să gust din bucătăria internațională, peste tot unde călătoresc degust ceea ce este specific locului. Știu însă și că ceea ce avem noi este o simfonie nu doar de gusturi și arome, ci și de nuanțe lingvistice, răsfățuri cu care puțini își știu alinta mâncărurile cum o facem noi. E o artă pe care fiecare țărancă de la noi o  rafinează la perfecție, făcând din fiecare masă o sărbătoare. Și apoi, dărnicia și împărțirea mâncării, ruptul „pitei” din mână, pusul în traistă, să mai ai și de drum și să-ți fie de bine, binecuvântarea pe care o primești împreună cu bucatele, toate adaugă dulceață – o experiență care nu se mai referă doar la mâncare. E posibil ca ea să nu poată fi gustată chiar așa decât pe românește.  

Milena Munteanu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.