ALEXANDRU CETĂȚEANU (LeCitoyen) ÎNTRE VAL D`OR ȘI AMOS

Pasionat de poezie, literatură, având ca preferați poeţii Dumitrescu M. Ion şi Dumitru Ilinca, Alexandru Cetățeanu reușește să adune, la un loc, oameni de cultură români, din Canada. Să precizăm că din familia Costeanu, nume purtat de mama scriitorului, îşi au rădăcinile personalități marcante, precum cele ale lui Nicolae, Gigi sau Virgil Costeanu, ale actorului Dem Rădulescu. Distinsă personalitate a diasporei, Alexandru Cetățeau devine promotor al mișcării literare de limbă română în țara adoptivă, Canada. În anul 2001 este ales preşedintele Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români care însumează un număr impresionant de scriitori. Ca membru fondator al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, își asumă și responsabilitatea, mai mult decât onorantă, de a fi președintele Cenaclului literar „Eminescu” al ACSR (2007) și director al revistei „Destine Literare” din Canada. Sensibilitatea sa interioară amprentează vocația de scriitor; mari prozatori români, precum Fănuş Neagu, generalul Vasile Cândea, actorul Mihai Mălaimare, l-au încurajat în arta scriitoricească, îndeosebi după publicarea cărții „Un român în Canada” (Editura Helios, București, 1995); au urmat și alte publicații, în volume, poezii și articole, în diferite reviste literare din țară și din alte țări; a participat la diferite festivaluri internaționale de poezie. Alex Cetățeanu este scriitorul român, de la Amărăști, care militează prin tehnicitatea scriiturii, prin onestitate, pentru „înțelegere, unire, adevăr, prietenie și pace”. 
Poet al exilului, Alexandru Cetățeanu reiterează dilema unui paradox: țara și lăuntrul în captivitate vs revendicare spirituală: „Patria lăuntrului” se situează pentru Alex Cetățeanu „entre deux rivages”, o soluție unică și controlabilă a dorului lăsat în patria de-acasă, altfel spus, între Val d’Or şi Amos („purtătorul de poveri”) și, asta, nu întâmplător pentru că obsesia locului autohton, a patriei atemporale -„luat cu sine, în sine și pentru sine”, devine un „loc locuit”, cum spune René Char (Sur la poésie, 1958), înțelegând că nu locuim decât «„locul” pe care îl părăsim».
În volumul de poezii, bilingv, „Entre deux rivages Între două țărmuri” (Éditeur George Filip, Rédacteur technique Valentin Baciu, Traduits du roumain par Constantin Frosin, Editios «DESTINE », Montreal, 2011, 112 pag.), nostalgia ori regretul se materializează literar, poetul realizând un nou edificiu, cel poetic, într-o lume a versului, lipsită de prejudecăți. Un impresionant grupaj de poeme, marcă postmodernistă, Alexandru LeCitoyen, relevează o tematică pe care am putea-o intitula, sugestiv, „de unde mă trag și unde mă întorc”; la nivelul referentului se întâlnesc, într-un univers bine structurat şi un limbaj al metaforei deschise, două coordonate: poetul și vizibilul vizabil – Amărăști vs Canada, Acolo – Gândurile mele, Golgota – Jurământ – Rugă, Dealurile mele – Liber, liber, liber, Dor de dor – Ține-mi, Doamne dorul – Dor de pupăză și cuc, Nebunie – Latră câinii – Fabulă, Apollo, Sărac – Întrebare, Scrisoare mamei, Fluviul St. Laurent – Gâsca de pe St. Laurent – Povestea unui caruj canadian, Cântec pentru Canada – Iarna Canadiană, Internet – Portocala, Dor de țară – Fiicele Tracilor, Cine este fericit?, Cine a fost Dracula, oare? – Halloween, Bujor, peony, pivoine, botan …, Doamna – Un șirag de perle, Homo hominis lupus, De la Herodot cetire.
Primul poem al volumului, aduce originarul la timpul unei spiritualități acute – Amărăști, un nume ales, parcă, anunțând un destin (cel al poetului) impregnat cu suferința în tăcere, cu deceptivitate și deceptivism, uneori, informând cititorul despre poetul născut în satul cu o lume pe care o creionează în detalii, cu o anume vervă, însumând exultanță și reverie („Eu sunt oltean. Născut în Amărăşti,/ Sat pitit undeva între dealuri,/ Între Vâlcea lui Anton Pan/ Şi Drăgăşanii de legendă/ Unde a văzut zorii/ Gib Mihăiescu./ Ce departe mi se păreau/ Cele două oraşe/ În care îşi aveau curţi şi case/ Boierii!”). Sentimentul autohton, unul de exaltare, cu valori culturale și de legendă autentică, este reprimat de cei cu un cinism neinimaginabil („Amărăştenii,/ Unii dintre ei comunişti,/ Alţii victime,/ Se zbăteau an de an/ Între sărăcie şi secete,/ …/”). Reversul – iluziile pierdute – este evocat în versurile poeziei cu titlu sugestiv, Viața mea în Canada („Acum, încotro să mai plec de aici, din Canada,/ Unde soarta mi-a pus/ Fereastra şi casa?”); pe tonul rapsodului, Alex Cetățeanu motivează alegerea făcută, incitând, oarecum, ironic-jovial, la meditație („Dacă plec din Montreal,/ Drumu-l bat până-n Quebec/ Lumea a uitat de cal,/ Diligenţe nu mai trec!)// Şi mă-ntorc în Montreal/ În oraşul ideal!/ Prin La Tuque eu urc atent,/ Fiindcă drumul nu e drept;/ Spre spital la Roberval/ Trec un munte şi un deal/ Şi-o iau iar spre Montreal. Apoi plec până-n Ottawa/ (Ca să cântăresc ocaua!).// Din Noranda, curios,/ O să merg un pic în jos/ La Val d’Or şi la Amos/ (Unde vara e frumos!) // Din Astbestos, drumul iar/ Mă va duce-n Montreal/Unde am să hodinesc,/ Că de mâine iar pornesc./ Doamne, când să mai trăiesc?/ Tot pe drum, pe drum, pe drum/ Şi acasă nicidecum…”). Pe un fundament imaginar/vizionar, gândurile poetului ating simbioza profundă a vitalității. O conjugare a libertății, în primă instanță, a neîngrădirii vizibilului, nu fără o notă de nostalgie, se identifică retorica propriilor frământări („România şi Canada,/ Canada şi România … / Peste-Atlantic mă tot cheamă/ Din Canada, ţara mamă./ Unde-aş fi, tot nu e bine;/ Mă frământ – unde-i de mine?”). Realitatea copleșitoare procesează melancolia existențială („Să mă-mpart în două-aş vrea -/ Unde-i oare ţara mea?/ De acolo, sunt aici./ De aici, rămân acolo./ Împărţit în două ţări,/ Între două depărtări.”). Această melancolizare, într-o suită de întrebări repetabile, un lait motiv al lăntrului propriilor neliniști, conturează încercarea „in-formă” a „ne-așteptatului” către „un mai-profund-ca-sine”.
Se poate crede că melancolia structurală a lui Alex Cetățeanu, și ascunsă uneori sub o voită detașare de prezumpțiile unui clișeu al exilului, caută „un dincolo al numirii” („Mă-ntâlnesc cu toate/ gândurile mele/ Mult mai des şi încă/ tot mai des, mai des./ Şi nu ştiu: de vină/ dacă-s eu sau ele/ Sau doar timpul care/ crugul şi-a purces.// Mi se pun în cale,/ mi se-mpotrivesc,/ Mă împing, m-apasă/ pe un ţărm trecut./ Unde-mi eşti, tu, viaţă,/ când ai tras zăvorul/ Să te-ascunzi în mine/ şi în nevăzut?”). În tehnica unei caligrafieri nou-testamentare, poetul trece limita insurmontabilului, printr-o cologvialitate cu „deus absconditus”, recunoscându-și starea de „a fi” („Calea spre Golgota/ Ni s-a înspinat./ Viaţa e o cruce,/ Timp sacrificat.// Gândul, totuşi, nimeni/ Nu ni l-a schimbat./ Ducem spre Golgota/ Unicul talant.”); în livresc se exprimă „un dincolo al gândirii/ un adânc al sinelui”, care înainte de toate interiorizează alteritatea unui „negândibil” raportat la distanţă, dar nu al separării de „indiferent”, ci a relației cu „un altceva neasimilabil”, posibil „necunoscut”.
Durerea existanțială, a dorului de „acasă”, primește textura vervei ludice, o „mască” a segvențialului ironizat („Din Canada, din Quebec,/ Unde nopţi şi zile/ trec,/ Mă întreb şi mă frământ:/ Unde-i casa-mi pe pământ?// Am plecat din ţara mea/ Şi nicicum n-o pot/ uita./ Am plecat s-o duc mai bine,/ Dar pe-aici nu e de mine./ Tot acolo, în Carpaţi,/ Dorul este dor de fraţi.”). După o strategică detașare de cotidian, Alex Cetățeanu își găsește resemnarea în spiritualitatea autohnă („Am jurat să nu mă doară/ Nici bătaie şi nici ură,/ Nici minciuna împotrivă-mi./ Viaţa-i cuminecătură.// De poveri şi de-nvrăjbeală,/ De trădări şi laşitate,/ Nici în cot să nu mă doară./ Nici de frunza mea pălită,/ Nici de vârsta-mi troienită,/ Nici de ura ce se-ndură,/ Nici de veşnicul complot,// Nu mă doară nici în cot./ Viaţa-i cuminecătură.”); fără a se eschiva de frustările tristeții iremediabile, Alex Cetățeanu găsește, poematic, remediul sublimării suferinței sufletești într-un frumos surâs al senzibilității sale interioare, seninătatea unui cuget curat, atingând libertatea acelui „depășit-atins” („Am reuşit să evadez/ Din închisoarea comunistă/ În anul lui Orwell, ’84./ Coincidenţă a coincidenţelor,/ În anul ’84 am scăpat/ Din puşcăria în aer liber/ Numită pe scurt RSR.// Eram tânăr – ce fericire!/ Fratele cel Mare mă iubea./ Eu am vrut să scap de dragostea lui./ Liber, în lumea largă./ Liber, liber.// Ce scumpă e libertatea!/ Mai scumpă decât aurul!/ Mai necesară decât aerul!/ Mai caldă decât căldura soarelui!/ Mai luminoasă decât lumina!// Ce scumpă e libertatea!”).
Alex Cetățeanu – LeCitoyen (cum îl numește poetul George Filip) – depășește o realitate eclectică printr-un un exercițiu de „imaginatio” în ideaticul Ricœurian (Écrits et conférences) „de a lăsa să se ivească noi lumi prin harul poeziei”; „Entre deux rivages între două țărmuri” radiografiază un „loc locuit de gând”, dovedind o filozofie de viață care „dă de înțeles”.

CRISTINA SAVA/ UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.