Moda post, post-mode / Acad. Gheorghe Păun

Un joc de cuvinte, îl „descifrez” imediat. Nu e vorba despre postul Paştelui sau de alt post de natură gastronomică, nu e vorba despre un post-funcţie într-o schemă de personal, nu e vorba despre vreun substantiv, ci de prefixul post, cu sensul după, acelaşi în mai multe limbi (ceea ce, probabil, i-a facilitat succesul). Prefixul de care, de câteva decenii bune, se abuzează copios. Cel mai frecvent se aude termenul de postmodernism, o boală generalizată în cultură, extinsă şi în afara acesteia (s-au semnalat determinări reciproce cu istoria modernă însăşi, nu degeaba Fredric Jameson titra Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism, Duke University Press, 1992), cu o versiune numită, cam la repezeală, chiar post-postmodernism. Pană de inspiraţie terminologică sau accentuarea jocului de-a relativizarea-disoluţia-textualizarea, de bătrâneţe cu porniri puşteşti? Probabil că amândouă, chiar dacă un titlu precum Postmodernism Is Dead. What Comes Next? (căutaţi pe web) ne îndreaptă spre prima posibilitate. Ar fi o revenire reconfortantă, chiar dacă având un nume cool-neadecvat (care face plauzibilă adăugarea încă unui „post” înaintea lui „postpost”, iar dacă se insistă, devine necesară folosirea unei notaţii matematice…).

În faţa multor lucruri s-a agăţat buclucaşul prefix, aici menţionez numai două exemple sonor-crepusculare: vremea post-adevărului (n-a intrat în DOOM, aleg să scriu cu cratimă) şi post-umanism.

Trăim prima „vreme”, am mai vorbit despre ea, îi suntem subiect şi obiect, nici nu ne dăm seama cât de mult ne influenţează – şi cât de profund: dacă ne învăţăm să nu mai credem în nimic (ce lume tristă!), vom începe să verificăm totul (ar fi bine, dar obositor), să nu mai ascultăm nimic (versiune de autism) sau să credem numai sursele „sigure” (ar fi periculos, pentru că acestea vin de regulă din bule în care ajungem captivi). Psihosociologii, politologii, poate şi istoricii să ne spună cum va fi şi ce cale să alegem.

La vremea post-umanismului nu am ajuns, dar ne îndreptăm destul de vizibil într-acolo. Bibliografia aferentă este bogată, mi s-a confirmat la o conferinţă pe acest subiect organizată de Universitatea Apollonia din Iaşi, în jurul lui 1 martie 2020. Înlocuirea omului cu post-omul, cu un hibrid (fizic şi cultural) om-maşină. Un „protezozaur”, ca să reiau un termen pe care l-am folosit pe la începutul anilor 1980, într-o nuvelă SF de care îmi amintesc cu plăcere, care poate fi recitită şi acum, în cheie post… (O chestiune gravă era discutată în text, actuală şi la vremea… Covid-19: ce drepturi mai are un om împănat cu proteze, cât mai este om şi cât maşină? În nuvelă, decizia era luată… la kilogram. Metaforic vorbind, cam la fel cum au procedat grijuliii decidenţi de astăzi în ceea ce-i priveşte pe bătrâni.) Iar dumnealui Y.N. Harari ne asigură că procesul este inevitabil: salvarea umanismului prin înlocuirea umanităţii… Trecând sau nu prin dilema protezozaurilor?

Am citat mai devreme titlul „Post-modernism Is Dead” pentru a aminti că, oarecum înaintea modei post, a existat o „modă dead/end” (folosesc versiunea englezească, e mai neutră, e mai internaţională). Dumnezeu a murit (Nietzsche, 1882), timpul şi spaţiul au murit (McLuhan, 1962+, adăugând „Bine aţi venit în satul global!”), istoria a murit (Fukuyama, 1992), sfârşitul lumii a fost anunţat de mai multe ori, că mulţi ani din ultima vreme s-au scris cu cifre „interesante” (şi 2020 e astfel…). Există o noimă în toate cele dinainte, dar există şi o masivă doză de căutare a ratingului, nu insist. Adaug însă un fapt poate surprinzător pentru cititor, de data asta, mai degrabă punctând spre o realitate serioasă: şi în ştiinţă se tot anunţă sfârşituri, începând cu ştiinţele „grele”/exacte, matematica, fizica, informatica.

Reiau câteva titluri, cronologic, spre ilustrare doar: Edsger W. Dijkstra (informatician notoriu, a primit în 1972 Premiul Turing), „The End of Computer Science?”, Communication of the ACM, martie 2001, şi „Under the Spell of Leibniz’s Dream”, Information Processing Letters, februarie 2001; David Pratt, „The Farce of Modern Physics” (internet, ianuarie 2008); Keith Devlin, „The Death of Mathematics” (internet, 2013).

Amintesc câte o idee de la fiecare: Dijkstra – distincţia birocratică între teorie şi aplicaţii poate ucide teoria (iar că „Applied Mathematics Is Bad Mathematics” a spus-o, în această formă, poate prea tranşantă, Paul Halmos, încă din 1981, şi în moduri similare mulţi alţii). Pratt – fizica modernă este o înşiruire de modele matematice din ce în ce mai sofisticate, care nu explică nimic, bazate pe presupuneri neverificabile, având ca principală „aplicaţie” proiectarea de acceleratoare gigantice care să verifice eventual unele presupuneri. Devlin – matematica se face cu creionul, nu pe calculator; într-o generaţie de acum încolo, matematica tradiţională poate să moară din cauza dependenţei matematicienilor de tastatură.

Sunt multe de adăugat la fiecare dintre cele trei puncte. Cumva paradoxal, informatica teoretică are probleme şi din cauza progreselor inginereşti şi la nivelul software (conectivitate în primul rând), care au făcut posibile soluţii pentru multe probleme practice prin folosirea forţei brute, iar asta poate induce iluzia că nu mai e nevoie de teorie, drept care contabilii şi decidenţii din afara informaticii pot ucide gâsca ce face ouă de aur (Dijkstra). La rândul ei, matematica „pură” se află sub presiunea matematicii „experimentale” şi a demonstraţiilor obţinute pe calculator, imposibil de reluat şi verificat cu mâna, iar matematica aplicată este tot mai mult revendicată de informatică.

Există însă un context mai general care induce pesimism în ceea ce priveşte ştiinţa. Doar câteva idei, mai toate de tip „post”: excesiva specializare, necesară pentru a face performanţă („civilizaţia analfabetismului”); concurenţa globală/globalizatoare, care face dificilă obţinerea de proiecte/bani, promovând birocraţia, exacerbând scientometria, fetişizarea „punctelor”, în dauna plăcerii de a cerceta; obsesia „progresului”, productivismului, creşterii, legate toate acestea de consumerism, deci de profit (iarăşi banii!); în context, aplecarea studenţilor spre profesii imediat lucrative, spre „joburi” mai bine plătite, chiar dacă mai efemere sau de nivel ştiinţific mai scăzut; peste toate, mediocrizarea generalizată a societăţii, de la mass-media la politică (în toată lumea, dar la noi, cu fireasca „originalitate”), de la şcoală la „IQ-ul planetar” (am văzut diagnostice de acest gen în multe locuri, dar nu ştiu cum se poate evalua cât de cât obiectiv indicatorul cu pricina – şi până nu e prea târziu…).

Şi totuşi, apare natural o inevitabilă reacţie (optimistă!…): aşa nu se mai poate! Trebuie să existe şi un sfârşit al… sfârşiturilor! După moda post trebuie să vină şi o post modă! O vreme a post-modelor, când nu va mai fi promovată originalitatea ca scop în sine, nu va mai fi de bonton să fii trendy, nu se va mai face carieră din inventarea de isme sau din afilierea snoabă la ele, când vor fi de laudă lucrurile trainice, perene, ancorate în tradiţie. Am închis astfel cercul explicării titlului.

Iar semne sunt – am spus de mai multe ori că văd/simt în lumea ultimilor ani („ultimii” în sensul de recenţi, nu altfel…) un punct de inflexiune al istoriei. Corona-pandemia este un simptom şi un prilej, s-a tot repetat că este şi un moment de resetare a lumii. Cauză sau efect, nu ştiu, poate amândouă. I-am zis uneori pangoliniadă, pentru că nu e clar cât e molimă şi cât e exagerare educativă, pedagogie planetară, în toată povestea asta. Cine ar putea fi „învăţătorul”, nici asta nu e clar. Necesară pedagogie, fără îndoială. Din păcate (numărul de morţi tot creşte), preţul e mare.

Să sperăm că lumea va trece clasa… că nu va fi nevoie să vină la reexaminare… în toamnă…

curteadelaarges.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.