La Editura UZP, ˝Adeverul despre moartea lui Alexandru Marghiloman˝

Jurnalismul, ca instanță publică: „reabilitarea” lui Alexandru Marghiloman

          În 2015, după mai bine de patru ani de șantiere, și cu o investiție totală de peste 27 de milioane de lei, bani europeni, se deschidea,
la Buzău, Anasamblul Conacul Marghiloman, cunoscut mai ales sub denumirea de Vila Albatros, fosta reședință a fruntașului conserva-tor Alexandru Marghiloman. Cu totul, complexul arhitectural, proiectat de celebrul arhitect Paul Gottreau, ce mai construise, în București, între altele, aripa nouă a Palatului Regal (dinspre Strada Krețulescu), restaurat astfel, mai puțin remizele și fostele grajduri, oferă (doar) o imagine aproximativă a opulenței în care trăia fostul proprietar, mare moșier și crescător de cai de rasă. Lipsesc, așadar, mobilierul, tablourile și celebra argintărie, despre care, la divorț, fosta doamnă Marghiloman, pe numele de domnișoară Elisa Știrbei, devenită ulterior doamna Ion C. Brătianu, avea să spună: „La acest om totul e fals, mai puțin argintăria”.

La fel, nu ne putem decât imagina cum arăta inițial parcul cu heleșteu, despre care vizitatorii nu aveau decât cuvinte de laudă, iar Regina Maria nota, entuziastă, în Povestea vieții mele (Vol. 3,
Ed. Eminescu, 1991): „Ne aducea aminte de viața
din țările străine. Îmi plăceau caii, căpșunile și frumoșii trandafiri”
. Din păcate, aceeași soartă tragică a avut-o și locuința din București a lui Marghiloman, din strada Mercur, 14, demolată în preajma anilor ’30, și pe locul căreia s-a înălțat actualul Bloc Aro/Patria, creație a arhitectului Horia Creangă, realizare majoră a „modernis-mului românesc”. Moștenită de cea de-a doua soție, Maria Marghiloman, casa a fost vândută curând după moartea fostului proprietar, în contul unor datorii contractate de imprudenții nepoți ai politicianului, astfel că, în 1939, la moartea Mariei Marghiloman, averea era ca și risipită: terenuri, case, inclusiv herghelia. Nu se mai știe nimic de soarta tablourilor, a statuilor și, iar!, a argintăriei, bunuri lăsate cu limbă de moarte „nuzilor proprietari”, spre a fi păstrate ca „amintiri de familie”. Se dovedește astfel adevărat proverbul bătrânesc care spune că de haram vine, de haram se duce, amintindu-ne și de vorbele boierului Constantin Musceleanu, care pierzând la cărți terenul de 20 de hectare, unde s-a construit Vila Albatros, în favoarea lui Iancu Mar-ghiloman, vestit trișor, tatăl viitorului politician, ar fi rostit la necaz: „Să se aleagă praful de tot ce se va construi în acest loc” (Nicolae Peneș, Lordul valah, Ed. ALPHA MDN, 2007). Și, am adăuga noi, cu subînțeles, nici fostul primar, care a restaurat conacul de la Buzău, nu se simte prea bine!

Dincolo de legende, Alexandru Marghi-loman rămâne omul politic care s-a situat mai bine de patru decenii în prim-planul vieții publice, care a deținut frecvent portofolii ministeriale, ajungând până la demnitatea de Președinte al Consiliului de Miniștri, ultimul
lider al partidului Conservator (devenit ulterior Conservator-Progresist), dar și politicianul care
a avut șansa istorică să „re/aducă Basarabia
de mână, la Patria Mamă”. Pe de altă parte, Alexandru Marghiloman a fost unul dintre politicienii cei mai aspru judecați în epocă, dar și în posteritate, pentru Pacea de la Buftea/Bucu-rești, cu Puterile Centrale, în fond o încercare de a salva Țara („o ruină fumegândă”), și Tronul, de la un dezastru previzibil. În ce măsură a reușit Marghiloman să-și îndeplinească rolul asumat, și să-și poarte „povara” ca pe o „pedeapsă la galere (!)”, urmează ca istoricii să se pronunțe, și pe viitor. Altfel, „mărturia” lui Constantin Bacalbașa, despre așa-zisul „legământ” Brătianu-Marghilo-man: „Eu, Brătianu (conduc) în caz de reușesc francezii, d-ta Marghiloman, în caz de reușesc germanii” (Adevărul, 13 mai 1925), rămâne o simplă speculație.

Deocamdată, deși stufoasă, bibliografia lucrărilor referitoare la viața și activitatea politică a lui Al. Marghiloman, în raport cu obiectivele și destinul conservatorismului românesc, rămâne lacunară, în special în zona sintezelor și a interpretărilor. Predomină aspectele canca-
niere
, ca să ne exprimăm în jargon publicistic, interpretarea lui Marghiloman, ca om politic, dar și ca memorialist, oscilând între pamflet și demi(s)tificare. Merită menționată, în acest sens, abordarea evolutivă a principalelor aspecte vizând politica conservatoare a lui Marghiloman, proiectată peste „marele teatru” al politicii românești de început de secol, începând cu contradictoria „la belle epoque”, și sfârșind cu drama Primului Război Mondial, iar apoi cu începutul anilor interbelici. În acest sens, se poate spune că steaua conservatorismului a pălit odată cu „moartea civilă” a lui Eminescu, cel mai mare ideolog și ziarist pe care l-a avut acest partid, anii războiului și tot ce a urmat fiind doar o agonie ce a făcut din conservatorism „victima perfectă” a nemulțumirilor și răzbunărilor poli-tice. Iar Alexandru Marghiloman, ca om politic,
a plătit cu cariera și cu propria averea pentru toate erorile acumulate de clasa politică, în frunte cu „germanofilul” suprem, despre care
nu se mai vorbește, dar care a stat în umbra „ezitanților”(!), despre care Constantin Kirițescu scria, în Istoria Războiului pentru Intregirea României (Ediția a II-a, 3 volume, 1925-27): „Adepții politicii germane se numărau pe degete. Trădătorilor nu merită să le fie pomenit nici numele” (Vol II, 1926, p. 149). Concret, Lucian Boia, în cartea sa Germanofilii (Humanitas, 2009), vorbește despre „acțiuni marginale”, despre „minoritari” deveniți „și mai minoritari prin reprezentările istorice ulterioare”, și
a căror vină a fost „relativizată cu timpul și atenuată”, numindu-i expres pe Al. Marghiloman, Petre Carp și Constantin Stere, întâmplător (?) doi dintre ei artizani ai Unirii Basarabiei
cu Țara.

 Nici „buzoienii” nu s-au situat prea departe de aceste aserțiuni, în ciuda faptului că Premiul „Mihail Kogălniceanu”, al Academiei Române a revenit, în 2008, unui autor local, Nicolae Peneș, a cărui monografie despre Lordul valah abundă în citarea de surse istorice și se „pierde” în divagații savuroase. Aflăm, de pildă că „lordul” își comanda rufăria la Paris, și o spăla la Londra, o extrava-ganță, desigur, pentru acele vremuri, dar nu ne lămurim ce deranja în firea sa, de ce fosta soție îl considera un om „fals”, care era, în fond, deose-birea dintre aristocrația de sânge și cea de avere. Cum astfel de amănunte scapă adesea comen-tatorilor, în special istoricilor seduși de mărturii documentare, rămâne ca ziariștii, sociologii sau chiar literații să lămurească mai bine aceste aspecte. Deocamdată, Alexandru Marghiloman „Scapă cel mult posibilităților de analiză” (I. G. Duca, Memorii, vol. IV, 1994, p. 96), el rămânând mai degrabă un „fiu al nenorocului”, semnatarul Păcii de la București, lespedea de pe „mormântul” său politic.

În acest sens, cartea lui Viorel Frîncu este
o necesară „reabilitare”, făcută cu mijloacele jurnalistului, o dovadă că pentru bucureșteni, pentru „popor”, în general, că Marghiloman nu este trădătorul absolut, în unele privințe fiind chiar salvatorul speranțelor naționale. Asta pentru că, spre deosebire de alți „filogermani”, Marghiloman a știut să se facă iubit de popor. Avea „darul vorbirii”, era generos și omenos. Voi aduce, în acest sens, o mărturie nesemnalată
de Viorel Frîncu în cartea sa, dar cu atât mai autentică. A fost consemnată în 1972, de cercetătorii de la Centrul de istorie (orală) a Muzeului Municipiului București, și aparține celebrului Gheorghe Cristescu-Plăpumaru (1882-1973), primul Secretar-general al PCR, din ilegalitate: „În timpul ocupației germane, nemții (aliați cu bulgarii, turcii și chiar cu austriecii rămași în București – n.n.) au impus restricții severe la toate produsele, instituind celebrele cartele. În aceste condiții, o delegație de femei, ai căror soți erau mobilizați pe front, s-a adresat lui Marghiloman, după ce fuseseră refuzate de Petre Carp. Cereau să fie ajutate și cereau de lucru, ca să-și întrețină copiii. Una din femei era chiar soția unui tovarăș cizmar, sindicalist, pe când eu eram prezident-general/secretar-general (n.n.).

Marghiloman le-a primit și le-a dat de lucru la Crucea Roșie, unde era Președinte.
Să fi fost nu 100, ci 1000 de femei și tot ar
fi fost de lucru. Să-mi povestești mie atunci
de Carp și de Marghiloman…”,
rostește mu-
calit Plăpumaru (Silvia Iliescu, RADOR, 26.10.2016).

Spre deosebire de cercetările istorice, bazate pe documente de arhivă, memorialistică sau, după caz, pe alte surse credibile, cartea lui Viorel Frîncu citează în special relatări de presă, din Adevărul, dar și din alte gazete ale vremii, centrale sau locale, consemnate, ca atare, la Bibliografie. Motivul pentru care un ziar de „stânga”, cum era perceput Adevărul în epocă,
a acordat atâta spațiu morții, funeraliilor și posterității politice a unui politician conser-
vator, în fapt, ține, în opinia noastră, mai degrabă de „flerul” unui mare gazetar, Constantin
Graur (1880-1940), continuator strălucit al lui Constantin Mille, de la al cărui „program” publi-cistic nu s-a abătut: „Cine suntem noi, și ce voim? Suntem ceea ce vrea marele public, un ziar care apare în zori cu știri despre întâmplările de peste noapte, la îndemâna și a celui avut și a celui sărac”, spunea Graur într-un editorial din 1933.

 Despre „epoca” Graur de la Adevărul se pot scrie Tratate de jurnalism. În cei 15 ani cât a condus această publicație, a dus lupte „la baionetă” cu adversarii democrației, cu presa reacționară, pledând pentru libertatea cuvân-tului, și reușind să aducă ziarul în avangarda presei democratice românești. În 1934, când ura rasistă s-a împletit cu abuzurile guvernamentale, s-a autoexilat la Paris, unde a și murit, la 60 de ani. Sub directoratul său, Alexandru Marghiloman a fost practic „reabilitat” politic, printr-o acțiune concertată de presă. Ceea ce nu au reușit nici istoricii, nici rudele, interesate mai degrabă să cheltuie averea rămasă, decât să-i promoveze memoria, a făcut o publicație democrată, ce s-a făcut astfel ecoul opiniei publice. „Fără exagerare, scria la 14 mai 1925 reporterul „Adevărului”,această înmormântare a fost una dintre cele
mai mari din câte a cunoscut Capitala. Și asta
fără participarea autorităților… N-a fost decât populația Bucureștiului, reprezentată de toate clasele sociale. Bucureștiul a făcut astfel, în mod solemn, un act de dreptate celui de-a pururi dispărut”.
Tot pe acestă linie, semnalăm, din cartea lui Viorel Frîncu, și o mărturie a unui apropiat al defunctului, publicistul Mariu Theodorian-Carada (fratele dramaturgului Caton Theodorian, 1871-1939): „A voit o îngropare simplă, fără nici un fel de pompă. Măreția înmormântării lui a făcut-o mulțimea, din respect și recunoștință pentru un om mare, nedreptățit”.

Cu precizarea că, din motive ce țin deo-potrivă de inabilitatea editorilor, în fapt chiar nepoții lui Marghiloman, dar și de teama unor contemporani de a nu fi surprinși de memorialist în posturi compromițătoare, Notele politice ale lui Marghiloman, în care își pusese atâtea speranțe, n-au avut succesul scontat. Până la urmă, „marea operă” publică a lui Marghiloman rămâne chiar viața sa, iar, la final, moartea ce a atenuat multe din slăbiciunile sale omenești.

„Adevărul” lui Viorel Frîncu despre moar-tea lui Marghiloman rămâne un document de epocă.

„Mă duc oricând. Pot să-mi închei viața cu conștiința în pace. Am greșit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost curat și mi-am iubit Țara”, scria Alexandru Marghiloman, la 7 octom-brie 1923, în Testamentul său.

Și, judecând după această carte, se pare că și Țara l-a iubit pe el.

Dr. Marian NENCESCU

membru al Uniunii Ziariştilor

Profesionişti din România

şi al Uniunii Scriitorilor

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.