Singurătatea Poetului

La Eminescu, apud Ion Vlad

Pe Des Ecoles
Colţ cu Beauvais –
Jean de Bauvais, vestitul episcop
Şi cancelar –
În diagonală scurtă cu Ronsard,
Doi paşi mai jos de Panthèon
Pendulul lui Foucault ţinând înaltul,
Plin cartier Latin în umbra
Hulitului François Villon,
Sub cumpăna azurului boltit
Îşi doarme somnul zbuciumat Poetul
Pe propria sa liră răstignit

Nepăsători îi trec prin preajmă semeni
Târâţi de griji, de câini şi de noroc

Studenţii doar, în fiecare toamnă
Înfăşuraţi în mantii largi de vis
Îi spun că nu, n-a învăţat murire
Şi-n pragul clipei noi de veşnicire
Zălog pun cerul dorului deschis

Luceafărul priveşte blând din zare
În înserarea sură ce răsare.

Timp de patru ani, de când printr-o generoasă întâmplare de soartă m-am aflat în capitala Franţei (graţie nevestei mele, Lia-Maria Andreiţă, artist plastic şi diplomat la Ambasada noastră din Paris) am constatat cu tristeţe că singurătatea Poetului nu este una doar filozofică, ci una cât se poate de concretă Nici măcar în cele două zile esenţiale – 15 ianuarie: ziua venirii sale pe lume şi 15 iunie: ziua intrării sale în eternitate – nimeni nu-i călca pragul supremei Clipe, nu-l readucea în necesară atenţie, nu-i cinstea memoria printr-un gest pios. Îmi amintesc cum într-o discuţie cu un angajat al Centrului Cultural Român mi s-a reproşat: „Ce atâta Eminescu, domnule?! Chiar în fiecare an? Nici alte centre nu-şi pun poeţii pe afiş!”. Nefericită fiinţă. Ce să-i reproşezi? Ce să-i corectezi? Inaderenţa sau ostilitatea faţă de sacru nu se poate nici corecta, nici reproşa; cel mult, extirpa. Cum să-i spui unei asemenea fiinţe – cu paşaport românesc! – că, în ceea ce ne priveşte, despre Eminescu s-ar cuveni vorbi oricând, oricât şi oriunde. Cum să-i explici că, de pildă, Portugalia şi-a statutat (şi statuat!) drept zi naţională ziua poetului naţional Camoes.
…Timp de patru ani mi-am luat nevasta de mână şi, la cele două zile mari – ale lui Eminescu şi, în egală măsură, ale ţării lui Eminescu – am mers şi-am pus o floare la Statuia cioplită de Ion Vlad, însoţiţi şi de omul de cultură francez Jean-Yves Conrad, a cărui deviză de viaţă este: „România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României”. În vara ultimului popas se pornise o ploaie măruntă şi rece. Poetul părea mai singur ca niciodată. Floarea pe care i-am aşezat-o la picioare se voia un gest de-a cere iertare din partea noastră, a muritorilor. Chiar şi din partea celor care, cu necredinţă, l-au alungat în uitare.

Ion Andreiţă / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.