Societatea, ca parte a lumii umane, făcută de oameni, locuită de oameni și care formează oameni, este un fapt social total (cf. Marcel Mauss), ce se derulează într-un proces istoric permanent. O societate nu poate fi concepută fără o sociologie a limbajului și, implicit, o trimitere la procesul gândirii , atribut al condiției umane.
Limbajul folosit zilnic oferă, tuturor, obiectivările necesare și stabilește ordinea în care ele capătă înțeles și cadrul în care viața are sens pentru noi.
Conștiința noastră este una intențională atunci când se mișcă printre diferite sfere ale realității. Tensiunea conștiinței este maximă în viața de fiecare zi. Viața noastră cotidiană este organizată în jurul lui „aici” al corpului și al unui „acum” al prezentului. Aici și acum este realitatea în care trăim și pe care o împărțim cu ceilalți. Dar „acum-ul” unui individ nu se suprapune pe deplin cu „acum-ul” celuilalt sau proiectele noastre sunt diferite. Trăim într-o lume comună. Înțelesurile mele însă nu coincid cu înțelesurile tale Percepem și experimentăm diferit. Experiența cea mai importantă ,cu ceilalți, se petrece în situații de tip față în față, care este cazul prototip al interacțiunii sociale. Viața de fiecare zi a individului se desfășoară cu ajutorul și prin intermediul limbajului. Deci, înțelegerea limbajului este esențială pentru înțelegerea realității vieții cotidiene.Limbajul poate fi desprins de situația față în față când vorbim la telefon sau când transmitem semnificații lingvistice prin scris etc. În afara exprimării „aici și acum” a intențiilor subiective, oamenii utilizează și sisteme de semnalizare , cum sunt semnalele gestuale, mișcările corporale, mimica facială ș.a Indiciile corporale sunt permanent accesibile în situații față în față, ceea ce permite accesul spre subiectivitatea celuilalt.
Oamenii construiesc împreună mediul uman, ca totalitatea structurilor sale socio-culturale și psiholoogice. Așa cum omul nu se poate dezvolta ca om în IZOLARE, tot așa nici OMUL IZOLAT nu poate produce un mediu uman. Ființa umană solitară se află la nivelul animal. Umanitatea, specifică omului și sociabilitatea se întrepătrund. Homo sapiens este, în același timp, homo socious. Ființa umană trebuie să se exteriorizeze în permanență prin ACTIVITATE, ca necesitate antropologică a exteriorizării biologiei sale. Limbajul este cel care obiectivează experiențele individuale și colective și este, totodată, mijlocul prin care aceste experiențe sunt transmise prin tradiție colectivității. Sinele omului nu poate fi separat de contextul social în care s-a format. Limbajul (în sens de „limbă”) construiește diferite zone semantice la care contribuie împreună vocabularul, gramatica și sintaxa.
Limbajul ( limba vorbită) ne obligă să intrăm într-o anume realitate și în anumite tipare comportamentale. Datorită caracteristicii sale de a transcende „aici și acum-ul”, limbajul ( limba) leagă între ele diferite zone din realitatea cotidiană și le integrează într-un întreg cu sens. O întreagă lume poate fi actualizată prin limbaj în orice moment. Identitățile individuale și identitățile colective nu se pot construi în afara limbajului, ele sunt adevărate procese sociale. Limba structurează gândirea, gândirea determină limbajul. Vorbirea umană creează cultură.
Aceste câteva „teorii” ale comunicării nu fac decât să ne introducă spre înțelegere în diferitele tipuri de comunicare, pe care le exersează fiecare dintre noi în viața cotidiană.
Televiziunea este un medium de comunicare care ne domină existența, făcându-ne să trăim într-o cultură a imaginii și într-un nou model informațional, „bazinul mondial de informații în mișcare”, cum spunea Marshall McLuhan.
În ideologia democratică, alegerile constituie forma cea mai importantă a ritualurilor politice televizuale. Campania electorală se prezintă ca o secvență privilegiată a construcției realității politice la care contribuie toți actorii, în funcție de resurse și interese. Comunicarea pretendenților la putere constă într-un efort de a exercita un control simbolic asupra definirii colective a situației politice. Fiecare candidat caută să impună propria definiție a situației, vehiculând simboluri, imagini, cuvinte, istorii, argumente, discursuri, obiectivul fiind de a construi o interpretare ( cu vocație strategică) care va intra în competiție pentru cucerirea puterii cu interpretările rivale. Din această înfruntare simbolică rezultă victoria electorală imediată, dar și noua configurație a interpretătilor politice. Campania electorală se desfășoară ca o interacțiune a interpretărilor strategice orientate ale situației politice, termenul de interpretare desemnând un proces de atribuire de sens și rezultatul său. În această perspectivă, candidații interpretează cererile și așteptările cetățenilor, oferta electorală a concurenților și le integrează pentru a da un conținut coerent comunicării lor strategice. Prin tratarea informației, mediumul televizual interpretează , încă o dată, ansamblul ofertelor, ansamblul cererilor și condițiile lor de ajustare. Telespectatorii-cetățeni interpretează, la rândul lor, mesajele electorale oferite de televiziune, în care se întrepătrund logica actorului politic cu logica mediumului.
Din perspectiva comunicării politice televizuale, campaniile electorale apar ca niște momente de „tensiune simbolică” în care se înfruntă diverse definiții ale situațiilor, fiecare aspirând să devină dominantă.
Mecanismele de definire a situației pot urma două modele distincte: discursul politic argumentativ, constând în proceduri logico-discursive prin care sunt elaborate schematizări, adică reprezentări simplificate ale situațiilor politice, și narativizarea, care implică mecanismele de „punere în povestire” a discursului electoral, marcat deopotrivă de o dimensiune retrospectivă și de una prospectivă. Miza campaniei electorale constă în a controla construcția realității utilizând ca resursă reprezentările actorilor politici, dar și ale opiniei publice, căci în funcție de reprezentări se orientează conduitele. Atunci când un actor politic reușește să instaleze în poziție dominantă propria sa reprezentare a situației politice reușește, de fapt, să influențeze comportamentele și să modifice ordinea politică.
Comunicarea de campanie trebuie să țină seama de efectele de interacțiune ale mesajelor.Pretendenții la putere sunt adevărați strategi care își orientează acțiunile către succesul campaniei lor de mobilizare a electorilor.Strategia lor constă în a determina o ofertă și a o comunica cât mai bine,gerând fluxul de comunicare și manipulând resursele simbolice.Gestionarea acestor resurse este permanent perturbată de provocările strategiilor adverse,într-o situație prin definiție polemică.
Discursul electoral televizual este continuu marcat de intertextualitate-mesajul,discursul,imaginea trimit în permanență la alte secvențe de semn.În această competiție polemică,fiecare candidat încearcă să se singularizeze prin marca sa și să se distingă,demarcându-se de ceilalți.
Construirea imaginii și a identității actorului politic sunt elementele cheie ale tele-marketingului elactoral. În general,marketingul politic supraestimează plasticitatea imaginilor politice și sugestibilitatea cetățenilor.Această practică postulează că reprezentările atașate oamenilor politici și forțelor politice pot fi ușor modificate,memoria individuală nefuncționând pe termen lung.Aspectul interactiv în producerea realității politice,pe care în fond nimeni nu o poate controla cu adevărat, rezultă dintr-o serie de schimburi interacționale, și face ca aceasta să atragă un efect de compoziție simbolică.Din înfruntarea diverselor interpretări ale diverșilor actori se nasc reprezentări relative la indivizi,forțe,oferte și mize care configurează scena electorală.Convergența simbolică este tocmai acest efect de compoziție al tuturor interpretărilor în circulație și care provin de la toți participanții,co-producători ai realității electorale.
Strategiile de comunicare depind, conform unui principiu general de izomorfism, de cadrul politic existent și de substratul politic preexistent: tradiții istorice, norme culturale, atașamente partizane. Substratul politic și cultural configurează și dă consistență spațiului public actual. Identitatea actorilor politici se construiește progresiv, prin acumulare, pe termen lung.
În spațiul public modern, sunt în competiție ofertele politice simbolizate. Construirea identităților strategice de comunicare politică se face prin punerea în scenă a confruntărilor politice mediatizate, sub forma mesajelor publicitare(clip, spot) și a informației politice,deschisă spectacularizării, dramatizării și ficționalizării, care vehiculează simboluri, valori, modele de comportament.
Această sumară teorie a comunicării politice care se derulează preponderent în mediumul televizual este un model care definește în parametri generali esența comunicării.Esența este discursul argumentativ prin care se înfruntă definiții diferite ale situațiilor,cu expunere televizuală a candidaților, totul desfășurându-se în Interes Public .
Logosul, adică discursul, ar trebui să fie fondat pe date și contexte care să respecte principiul ADEVĂRULUI.
Campaniile electorale de orice tip ( mediate sau prin interacțiune față în față) sunt fondate, astăzi, pe MINCIUNĂ. La baza discursurilor stau reprezentările individuale și reprezentările sociale. Ele contribuie decisiv la procesul de formare a conduitelor și la orientarea comunicării sociale. Menționăm că reprezentările nu sunt altceva decât grile de citire a realității, potrivit unei culturi, nivel de educație, tradiții, nivel de cunoaștere etc.
Difuzarea și propagarea opiniilor, atitudinilor, stereotipurilor, a unei teme, a unui mod de gândire, transmiterea unor informații în mod persuasiv realizează în discursul politic actual o adevărată biciuire a emoției publice. Reprezentările cu care se operează sunt organizări semnificante care depind de situație, context, finalitatea situației, istoria individului și a grupului, de mizele sociale.
Iar A COMUNICA înseamnă ACȚIUNE ÎN COMUN, fie că se manifestă în plan interpersonal, fie în cel grupal sau public. Putem spune că analiza de discurs pune în evidență un schimb de teze, negociind reprezentări.
O societate calibrată la onestitate, integritate, adevăr și libertate produce un discurs , sui generis, aliniat la aceste valori. Dar ce facem când discursul este fals, mincinos, plin de resentimente și ură? Jocul se transformă în dualitatea prădători/victime. Integritatea și corectitudinea adevărate nu sunt un joc de televiziune în spatele căruia stau camuflați prădătorii.
Vocația de victimă și naivitatea se plătesc. Țintele ușoare „merită” ceea ce primesc, ca și proprietarii de mașini care își lasă cheile de contact și nu încuie portierele , cum spunea Hawkins. Încrederea prost plasată costă.
Mass-media, în mod regretabil, promovează astăzi disputa și conflictul, controversa artificială exacerbată.
Dar acesta este un alt subiect, acela despre RESPONSABILITATE, ca sursă a adevărului.
Concluzia, pentru calitatea discursului politic actual autohton poate fi ilustrată cu una din fabulele reprezentantului avangardismului românesc, Urmuz:
Fabulă
Cică niște cronicari
Duceau lipsă de șalvari
Și-au rugat pe Rapaport
Să le dea un pașaport.
Rapaport cel drăgălaș
Juca un carambolaș
Neștiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
Galileu, O, Galileu!
Strigă el atunci mereu
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi…
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Și exclamă:”Sarafoff,
Servește-te de cartof!”
Morala:
Pelicanul sau babița.
Prof. Dr. Rosemarie Haineș