Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor
Luminăţia Sa, şeicul Mohammed bin Rashid al Maktoum(prim ministru al guvernului Emiratelor Arabe Unite, şi ruler (domnitor) peste emiratul Dubai) anunţase în 2016 formarea unui Guvern al Viitorului, iar Mohammed Abdullah al Gergawi fusese numit ministru al cabinetului său pentru Afaceri Externe şi Viitor. Nu mai auzisem până atunci despre asemenea isprăvi în lumea arabă – la drept vorbind, nicăieri în lume – şi, cum aveam de gând să dau o raită prin ţările Orientului Mijlociu, m-am înscris (pe cheltuială din buzunarul propriu, ca şi aventura americana din august trecut, cu ocazia eclipsei de Soare) la o excursie în Golful Persic, un fel de raid de cunoaştere şi tentativă de înţelegere a timpului pe care îl trăim. Cu patru decenii în urmă, având ca avere personală calificarea ca profesor de matematică şi două limbi străine bine însuşite, luasem drumul Marocului, titular al catedrei de matematică la Lycée Omar Ibn Abdelaziz din Oujda, al patrulea oraş ca populaţie a ţării magrebienecondusă atunci de regele Hassan al II-lea. Profitând de vacanţele celor trei ani petrecuţi acolo, de salariul sensibil mai mare decât cel pe care îl avusesem la un liceu din Craiova, ca şi de libertatea de mişcare câştigată, am bătut atunci lumea în lung şi în lat, având drept ţintă locurile misterioase de pe Pământ şi drept profundă motivaţie o imensă dragoste pentru planeta mea. Am vagabondat atunci în chip de Pala, om liber (vezi Stendhal), cu sacul în spate, bucurându-mă de viaţă şi înfruptându-mă din paşii spre progres şi dezvoltare pe care simţeam că îi făcea lumea. Experienţa mea de viaţă era cea a unui tânăr intelectual socialist-comunist, adică firavă, dar au contat cultura solidă dobândită în şcoala românească, capacitatea de adaptare tipic basarabenească (cimotii de-ale mele au tot luat, din 1812 încoace, calea Siberiei – şi asta pesemne că i-a călit şi pe urmaşi) şi o condiţie fizică perfectă,pe care sportul de performanţă mi-o clădise. După 1976, întors în ţară, am scris articole, cărţi, am realizat emisiuni de ştiinţă la radio, apoi la televiziune, ceea ce mi-a croit un alt traseu în viaţă, o carieră complicată şi, pentru câţiva ani, o poziţie de demnitar. Lumea pe care o cunoscusem atunci când gândeam şi scriam Enigmatic, Pământul devenea, pe măsura trecerii anilor, tot mai complicată. Înţelegeam mai mult, vedeam mai departe şi mai în adânc, ca fost funcţionar UNESCO, de pildă, simţeam zbaterile societăţii planetare şi îi admiram personalităţile – de la cetăţeanul de rând la performerul intelectual de elită distanţa este imensă –şi aveam deja revelaţia că doar legile puteau astupa prăpăstiile carepermanent se formau în societatea celor 4 – 5 – 6 – 7 miliarde de Homo sapiens din care făceam parte. Firesc, a trebuit să mă recalibrez şi reciclez, în primul rând dezvoltând o funcţie pe care întotdeauna am avut-o, aceea de a înţelege, de a procesa viitorul dar şi de ami-l construi . Proiectând acum o carte cu care să răspund aventurierului din trecutul deceniu al optulea, cu experienţa şi înţelegerea jurnalistului şi scriitorului profesionist de astăzi, sunt mult mai atent la felul în care ticăie mecanismele lumii în care trăim, încerc să le observ atent, să evaluez şi să procesez răsucirile pe care le va face societatea copiilor mei, acum adulţi de performanţă, dar şi a nepoţilor mei adolescenţi, poate locuitori ai Terrei anului 2100, dacă avansurile medicinei şi ale tehnologiilor în generalse vor democratiza pentru întreaga specie Sapiens.
Ies din preambul – recunosc, cam lung – şi mă întorc la povestea cu şeici. Cu patru ani în urmă, în timpul unei vizite de trei săptămâni în China în care reveneam după mai bine de zece ani, un jurnalist de ştiinţă omolog, văzându-mă uluit de saltul pe care îl făcuse China lui Mao Zedong şi Deng Xiaoping,m-a prefăcut în stană de piatră atunci când mi-a spus: „În timp ce voi, în Occident, faceţi bani, noi, aici, facem dezvoltare!”. Şi iată-mă, în februarie 2018 locuind pentru vreo săptămână pe un vas de croazieră în Golful Persic, într-un grup de români risipiţi printre câteva mii de călători adunaţi din cele patru zări (am legat prieteşug mai ales cu două familii de toată isprava, Văduva şi Boeru), urmând să facem escale în Dubai şi Abu Dhabi, din Emiratele Arabe Unite, Bahrein şi Qatar, ţări de nisp pe care, nu cu mulţi ani în urmă, bântuiau, pe cămile, doar beduinii şi, în micile porturi de piraţi, fauna marinărească vetustă a corăbiilor – dhow-uri pe care atât de frumos le descrisese poetul francez Arthur Rimbaud.
Ne-am îmbarcat în portul Dubai – şi aici, prima surpriză! Vase de mare tonaj încărcau mărfuri de milioane de dolari – petrol, automobile, bunuri casnice, alimente –, aveam să aflu mai târziu că Emiratele Arabe Unite (EAU) sunt obligate să importe toate alimentele (şi toată gama de articole necesare vieţii de zi cu zi),pentru că pe nisip nu creşte nimic. Dar, sub nisip, petrolul… Revin la domnii Rashid Al Maktoum şi Mohammed Al Gergawi, citisem pe Internet despre iniţiativa lor, un ONG gigantic numit „Dubai Future Foundation”, ba chiar dădusem şi peste un document intitulat, oarecum arogant, „The State of the Future” (Starea Viitorului) – asta îmi atinsese cea mai sensibilă coardă şi, bineînţeles, voiam să văd, să pipăi viitorul, aşa cum dădeau semne că îl percep arabii bogaţi. Şi – veţi vedea! – îl exploatează. Şi, peste ce dau? Peste capitolele esenţiale vieţii pe Tera anilor 2050, bine analizate şi bine definite, de către colective ale înţelepţilor loculuiîn colaborare cu mari saavanţi ai lumii în care trăim – şi care nu numai că ne prezintă soluţii posibile dar ne arată şi pe ce căi putem ajunge la rezolvarea marilor probleme – ale zilei de azi, care vor fi cele ale lumii zilei de-dincolo-de mâine.
Pe măsură ce vasul gigantic va trece de la un oraş la altul, povestea mea se va împleti cu filele acestui dosar de Starea Viitorului. Astfel că,ajunşi în megalopolisul Dubai – dar la fel se va întâmpla şi în Abu Dhabi şi Bahrein şi Doha, vizităm în primul rând moscheile pe care localnicii le socotesc printre cele mai importante aşezăminte religioase din lume, de o opulenţă greu de descris (marmoră de Carrara, candelabre de Murano), amintind că, dincolo de profesionalizarea pe care şeicii proprietari de petrodolari şi-au dobândit-o studiind în marile universităţi ale lumiiexistă, atotputernic, Alah – de aici pornim, par a ne spune şeicii. În Dubai, până să ajungem la moschee (reguli stricte, în Abu Dhabidoamne cu bluze socotite vag transparente au fost trimise în parcare), ghida, Alina, o româncă expat (adică cetăţean străin stabilit în ţările Golfului) ne surprinde cu istoria originalei ţări. Până în 1971, aflăm, mici emirate izolate vieţuiau printre dunele de nisip, într-un spaţiu nefericit de sărac, aflat între mare şi frontiera puternicei Arabii Saudite. Dar sub nisip avea să fie descoperit petrol şi, ecce homo, între şeicii analafabeţi s-a distins luminatul Zayed, care avea să izbutească să-i convingă pe beduini să exploateze profitabil aurul negru. Reuşeşte să adune laolată şapte emirate (Bahrein şi Qatar aveau să refuze „topirea” în EAU) şi, printr-o politică tipică de clan, îi combină pe urmaşii săi direcţi (28 de fii!) cu ceilalţi şeici, crează Compania Naţională a Petrolului, oferă, din start, pentru fiecare locuitor, un salariude pornire uriaş şi, element de viaţă esenţial, le cere tuturor să gândească un plan de dezvoltare permanentă a proaspăt createi ţări. Timp de 47 de ani, politica aceasta a fost cu sfinţenie respectată, preiau din „The State of the Future” (Starea Viitorului), domeniile pe care a fost proiectat şi este dezvoltat Viitorul de către profesioniştiiîn metaforicul glob de cristal: Energie, Sănătate, Educaţie, Viitorul Apei (!), Transport, Tehnologie, Viitorul Spaţiului (!). şi, din primul capitol, câteva cifre, parametrii de lucru care i-au inspirat pe analişti şi proiectanţi: în 2016, compania TESLA a cheltuit 2,6 miliarde dolari pentru Solar City;pe Terra funcţionează în prezent 440 de reactoare de fisiune nucleară; în tokamak-urile de la Cadarache (Franţa) şi din China temperatura plasmei va atinge 150.000.000 °Celsius; dar tot în anul 2016, 1,3 miliarde de oameni nu aveau acces la electricitate, iar centralele termice europene au revărsat în atmosferă 40 miliarde tone CO2; energetica solară a depşit energetica bazată pe cărbune, creşte numărul centralelor mareo-motrice, al acoperişurilor şi zidurilor înţesate cu fotovoltaice; staţia de control de la Polul Sud a semnalat cel mai înalt nivel de dioxid de carbon din ultimii patru milioane de ani.
De aici, experţii în forecast (previziuni, prognoze) au extras, pentru Viitor, următoarea Agendă a Energiei:
- 2020: energia solară va fi mai ieftină decât cea furnizată de cărbune şi ar putea acoperi cel puţin nevoile Chinei, Indiei şi Braziliei;
- 2023: începutul descentralizării reţelelor energetice;
- 2025: energiile renuvelabile vor satisface nevoile a 15% – 20% din locuinţele terestre;
- 2027: anul în care cererea mondială de petrol îşi atinge maximul;
- 2030: acţiune masivă pentru învelirea acoperişurilor şi zidurilor cu panouri solare; va fi şi anul cu cea mai mare cerere de energie per capita;
- 2035: a patra generaţie de centrale nucleare de fisiune;
- 2040: noi tehnologii performante de reciclare a energiilor; criză în alimentarea cu energie a computerelor; insule energetice hexagonale, combinând producţia de energie cu desalinizarea apei; sateliţi energetici pe orbite circumterestre;
- 2044: furnizarea de energie devine ubicuă (ziduri, acoperişuri, şosele, poduri etc. produc energie);
- 2050: fuziunea nucleară devine rentabilă;
- 2054: moment de singularitate în energetică: transferul de energie va fi realizat de către reţele celulare pentru fiecare uzină, locuinţă, aparat; plus descentralizarea completă a producţiei de energie.
Aceasta este politica energetică planetară, acum specialiştii o gândesc, o proiectează şi o pun în operă. Specialişti care acum – atenţie! – lucrează în centrele de cercetare şi în laboratoarele universităţilor adăpostite de oraşele Dubai şi Abu Dhabi, demonstrând înţelepciunea arabă, norii de petro-dolari (pe care îi are mai ales emiratul Abu Dhabi) sunt dirijaţi spre universităţi, în punctele focale ale programului energeric planetar.Arabii seamănă, pentru a avea de unde culege.
Pentru turistul nepregătit de întâlnirea cu Viitorul, oraşul Dubai arată nu doar fabulos, ci pur şi simplu înfricoşător. Traficul se desfăşoară automatizat (nu vezi pe trasee picior de poliţist, şoferii, ca toţi cetăţenii trecând prin oraş, sunt urmăriţi de big-brothers electronici care, în caz de încălcare a legilor, îl înregistrează, îl judecă şi îl pedepseşte implacabil pe făptaş, cuantumul amenzii îi este retras din cont automat – polistul IT funcţionează impecabil), iar metroul, pe cei 72 de kilometri, funcţionează cu conductor IT, adică fără conductor. Turnul Burj Al Khalifa este cea mai înaltă clădire din lume (829 de metri, este construit din oţel, aluminiu, titan, are greutatea a o sută de mii de elefanţi), într-un minut, cu un lift ultrarapid am ajuns la etajul 125, pentru a admira megalomania emirilor, dar am aflat că este probabil ca, deîndată ce în Arabia Saudită va fi terminată o dihanie şi mai mare, mergând către un kilometru înălţime, emirii EAU vor încerca să o depăşească, înălţându-se spre nori cu câţiva metri în plus – aroganţă arabă, dar nu numai… Nu departe de „Turnul Califului” se găseşte un hotel de şapte stele, Burj Al Arab (doar 20.000 de dolari pe noapte camera), un mall – tot „cel mai mare din lume”… şi, nu foarte departe, … un obor de cămile; iar de-a lungul bulevardelor, sute de firme de lux atrase de norul des de petrodolari ai micului stat arab (mic în sensul că are un milion de locuitori băştinaşi putred de bogaţi, deserviţi de 8-9 milioane de expaţi, provenind mai ales din ţările vecine, Pakistan, India, ţările Africii, dar şi mulţi europeni – trăgându-l de limbă pe sud-africanul Kelvin Bhar, steward pe vasul-hotel unde locuiam, am aflat că leafa lui era de circa 1400 dolari americani iar, pentru comparaţie, salariul minim al unui aborigen porneşte de la 10.000 dolari scutiţi de taxe şi cheltuieli medicale şi de educaţie…). în aer şi pe mare, hidroavioane, elicoptere, drone, iahturi cu cele mai futuriste designuri, la fel clădirile de pe ţărm, parcă întrecându-se în a fi originale din cale-afară – dar totul are noimă, există reguli clare pe care armatele de urbanişti şi arhitecţi le urmează în dezvoltarea oraşului. O ispravă cu desăvârşire futuristică, de o cutezanţă extremă, mai originală decât Atlantic City, parcul acvatic de distracţii, dincolo de mult lăudatele fântâni şi de Insula Palmier înălţată pe nisip scos din mare (cu apartamente valorând multe milioane de dolari) mie mi s-a părut construirea,pe nisip, în partea de apus a oraşului, unei mega-grădini. O sută de hectare cu arbori, arbuşti şi flori, la rădăcina fiecărei plante o picurătoare asigură stropul de apă vital pentru suprevieţuire – iar apa provine din Golful Persic, apă de mare desalinizată; desalinizarea, tehnologie scumpă (prin osmoză inversă) este folosită în toate localităţile Emiratelor Arabe Unite, chiar şi pe insula-rezevaţie Sir Bani Yas Is, pe care am vizitat-o în a treia zi a croazierei prin Golful Persic. Dar până la insulă, fac un pas lateral şi vă prezint dosarul despre viitorul sănătăţii, aşa cum o văd emirii din EAU şi specialiştii care – foarte profitabil – le sunt colaboratori. Câteva date: în 2016, au fost încercate şi reuşite 2356 de terapii genice; o mână reconstruită pe imprimantă 3D a ajuns la preţul de doar 50 de dolari (!); un exoschelet ultraperformant ajunge însă la 70.000 de dolari; virusul ZIKA (transmis prin înţepătura unui ţânţar, provoacă la om o boală infecțioasă gravă) este încă de neînvins în 67 de ţări; cea mai vârstnică persoană identificată în viaţă a atins 122 de ani; a intrat deja în uz curent CRISPR – Cas9, o foarte promiţătoare tehnologie genetică; IA, inteligenţa artificială, a devenit colaborator curent al lumii medicale.
Agenda Sănătăţii:
- 2020: ochiul bionic; kit casnic de depistare a cancerului;
- 2025: terapiile genice curente, editarea genelor şi construirea de organe intră în rutină; nanoparticulele se lansează în lupta cu cancerul;
- 2026:experienţe reuşite pe animale întru încetinirea îmbătrânirii;
- 2028: ingineria genetică devine tehnologie curentă pentru combaterea unui larg spectru de afecţiuni;
- 2030: paşi importanţi în vindecarea maladiei Alzheimer;
- 2033: terapii antiîmbătrânire la om;
- 2035: inginerie în embrion;
- 2040: eradicarea maladiilor cardiovasculare;
- 2042: uter artificial; tehnologii avansate de protecţie a născuţilor prematur;
- 2045: terapiile antiîmbătrânire devin tehnologii curente;
- 2048: terapii genice înlocuiesc vaccinurile;
- 2054: la medic se vor prezenta avataruri ale pacienţilor;
- 2057: creştere dramatică a longevităţii;
- 2059: primul model de sănătate optimă.
În a treia zi de croazieră, vă spuneam, am vizitat o insuliţa-model, Sir Bani Yas Is, un fel de tentativă a ecologiştilor arabi de a convinge că lumea deşerturilor poate fi corectată, reparată. Pe un teritoriu de câteva zeci de hectare au fost plantaţi arbori, arbuşti şi iarbă pentru animale, adăpostite într-un fel de rezervaţie (gazele, yaci, girafe), apa fiind adusă pe insulă de la o uzină de desalinizare de pe continent prin conducte, ţevi şi furtunuri care o transmit, picătură cu picătură, la fiecare rădăcină. Amenajarea este una turistică (o pădure de mangrove era singurul petec verde şi viu originar, printre rădăcinile care cresc în apele sărate te poţi plimba, contra cost, cu caiacele)– dar când te uiţi la bătălia pe care o duc localnicii cu deşertul, îţi dai seama ce noroc ai să te naşti în „Grădina Maicii Domnului”, vorba Papei Ioan Pau al II-lea… Aici am auzit însă şi un argument care m-a pus pe gânduri; spunea cineva: dacă reuşim să plantăm suficient de mulţi arbori şi arbuşti, poate că reuşim să schimbăm clima locală, să atragem ploaia care poate schimba deşerturile fără de sfârşit de pe malurile Golfului Persic într-o zonă mai prietenoasă cu oamenii.
(VA URMA)
Alexandru Mironov