Disperarea de a vedea ce trăim și cum trăim sub dictatura Coronavirusului

,,Eu sunt o ulițarnică’’, mărturisește cu o cuceritoare franchețe Cora Muntean încă în prima piesă a volumului de reportaje ,,Bucureștiul, sub dictatura Coronavirus’’, apărut la Editura  MEDIAFAX. Și, numaidecât, argumentează: ,,Nu cred că așa mi-e felul, mai degrabă mi-a rămas în obișnuință din vremurile în care jurnalismul se făcea pe teren’’. Pentru a conchide categoric: ,,Nu poți face presă din fața calculatorului’’. Punct!

 Acestea sunt, cu siguranță, motivele pentru care, încă din 17 martie, adică la numai o zi după declararea Stării de Urgență, Cora Muntean, ia la pas Bucureștiul și merge să vadă ,,pe teren’’( cum spune o vorbă a reporterului care își respectă profesia și cititorul) ce este adevărat și ce nu este în tot ce ține de această veritabilă ,,dictatură a Coronavid’’. Mergând pe firul lucrurilor, reportera caută primele repere edificatoare la originea fenomenului și pentru asta se adresează unei foste colege de gazetărie care, acum, locuiește în China, țara de unde toată lumea spune că a pornit pandemia. Din dialogul  lor rezultă câteva lucruri de care, după cum se va vedea mai departe, ea însăși va ține cont și, astfel, va reuși să evite cele două extreme la fel de dăunătoare: negarea încăpățânată și fără argumente a Coronavirusului și isteria Coronavirusului, ea însăși întreținută cu încăpățânare și fără argumente plauzibile. Dictatură căreia i s-a și ripostat grație unor ,,rețete de supraviețuire’’, așa după cum sugerează în mai multe rânduri Cora Muntean.

 Îi vor fi de ajuns colegei noastre de breaslă numai două săptămâni pentru ca, pe 2 aprilie să dea notațiilor sale un titlu categoric și mai mult decât îndreptățit: ,,Nu suntem la un pas de nebunie, o trăim cu disperare!’’ ,,De când a început toată această nebunie- notează Cora Muntean- am avut multe rezerve. Nu am pus la îndoială existența virusului, nu am zis că e o conspirație mondială, dar am ridicat din sprâncene la imensa manipulare’’. Manipulare care, bineînțeles, îi oferă Corei Muntean ocazia să se întrebe și, la rândul ei, să întrebe care este scopul întreținerii acestei isterii? Întrebare pe care, să o recunoaștem, și-a pun acum tot mai mulți dintre noi, oameni de bună credință și cu scaun la cap, oameni pe care, cu siguranță, această carte îi va ajuta să găsească răspunsuri corecte și cinstite.

În ceea ce o privește pe Cora Muntean, aflarea  răspunsului i-a fost ușurată de o experiență din propria familie, mai precis după ce una dintre nepoțelele sale a fost suspectată că ar fi infectată. Din fericire, după zile de frământări și de luptă între bine și rău, testul a ieșit negativ. O dată cu el, decurgând și o amară, severă învățătură și anume că teroarea psihică este combustibilul acestei stări de anormalitate pe care o trăim. Stare de anormalitate a cărei radiografie, ea însăși exactă și severă, o face în cartea sa Cora Muntean. Carte care reprezintă o excelentă demonstrație inclusă în fapte despre dictatura Coronavirus și, în primul rând, despre cine câștigă și despre cine pierde de pe urma ei.

Să vedem, în primul rând, cine câștigă. Păi, pas cu pas, cum ar spune un clasic în viață., câștigă șmecherii de diverse calibre, adică aceia care, pe multe paliere ale societății, au acces la resurse și la butoanele de comandă ale acestora. Firește, acces direct sau mediat. La un moment dat, Cora Muntean povestește despre ,,o întâlnire întâmplătoare cu șmecherii’’, de fapt cu niște indivizi pe care scria cu litere de o șchioapă ,,interlopi’’. Dincolo de pitorescul dialogului, să reținem siguranța sfidătoare cu care indivizii discută despre șmenărelile lor, fără să aibă nici-un moment teamă că ar putea să dea seamă de ele în fața oamenilor legii. Cu aceeași mentalitate sordidă ne vom reîntâlni, dimpreună cu reportera, cu cei care au venit în țară ,,alungați din Europa de buni și vrednici ce erau’’. Inși care, în felul lor, se comportă tot ca o masă de manevră în folosul celor care fie că nu au soluții pentru criza Coronavirus  fie că nu vor să le aplice și profită din plin de pe urma haosului. Subiect fierbinte la dosarul căruia Cora Muntean aduce piese de o incontestabilă gravitate cum ar fi ,,telemunca’’, respectiv ,,teleșcoala’’. Două cazuri în care autoritățile în exercițiu nu au făcut decât să copieze, docil și inept, modele prestabilite, fără a le adapta la particularitățile specifice ale societății românești actuale. Cât privește rezultatele , de fapt eșecurile, despre acestea, desigur, nu se discută, în aceleași medii viciate și vicioase, decât în termenii unei logici aberante, a vinovatului de serviciu. Ceea ce nu face decât să confirme avertismentul lansat, în termeni răspicați de colega noastră: ,,De la începutul crizei am spus că vom avea două mari probleme: siguranța economică și cea fizică. Și le vom avea’’.

Așa gândea și așa scria Cora Muntean pe 5 mai anul curent, iar acum, către sfârșitul lunii septembrie, vedem că  amara sa previziune s-a îndeplinit cu vârf și îndesat!

Ar fi, desigur, nedrept să  se creadă că în reportajele Corei Muntean nu întâlnim măcar câteva situații în care omenia și solidaritatea să nu își reintre în drepturi. Dimpotrivă, sunt în această carte pagini de o deosebită sensibilitate cum sunt cele în care autoarea ne povestește despre domnul Popescu, modestul pensionar bucureștean pe care îl doare că nimeni nu se gândește acum la relansarea agriculturii sau cele despre Cornelia, frumoasa florăreasă din Drumul Taberei, care și-ar dori ca românii să se reapuce să cultive flori pentru ca să nu mai fie nevoie să le aducem din altă țară. Dar, spre regretul nostru, asemenea exemple sunt rare și răzlețe, iar radiografia socială pe care o face Cora Muntean culminează cu o îngrijorătoare constatare: ,,În timpul acestei crize, mulți dintre români au renunțat, de bună voie, la toate drepturile lor. Totul a culminat cu episodul amenzilor date în această perioadă, actul în baza căruia s-au aplicat fiind declarat neconstituțional’’. Acesta este, însă, doar un singur argument, foarte relevant însă pentru sentința morală pe care are atât de multă dreptate să o emită Cora Muntean: ,,Democrația, la români, e o broască ajunsă la temperatura de fierbere’’.

Ar mai fi, recunosc, încă multe de discutat și de detaliat în cartea de reportaje a Corei Muntean. Reportaje care, după cum scrie Ion Cristoiu în prefața volumului ,,vor rămâne pentru viitorime ca documente scrise despre unul dintre momentele când Omenirea a fost lovită de un delir la care nici măcar autorii lui High Fantasy n-au visat’’. Cu toate acestea, nu aș dori  să pun punct acestor note de lectură fără a face o mențiune specială pentru harul de observator al moravurilor și al caracterelor cu care este înzestrată Cora Muntean și care face ca unele pagini ale sale să devină literalmente pagi de proză autentică. Fac această mențiune și mă gândesc, în mod cu totul deosebit, la secvența surprinsă în ultima zi a Stării de Urgență, 15 mai, la poarta unui Cimitir din Sun Plaza, unde unii dintre cei care participau la o ceremonie funerară au dus până la paroxism cotele de aberație ale procedurilor aflate în fază terminală. Piesă care, sunt convins că poate figura în orice antologie a reportajului românesc, alături de textele lui F Brunea Fox și Geo Bogza. Maeștrii ai genului pe care și-i recunoaște, deschis, Cora Muntean. Alături, desigur, de Ion Cristoiu cu ale cărei analize se declară solidară și în spiritul cărora își realizează propriile demersuri reportericești.

Respectându-i, firește, opțiunile declarate, înclin să cred că, la fel de bine  remarcabila carte de reportaje a Corei Muntean și, de fapt, activitatea sa publicistică, stau  sub auspiciile admirabilul dicton al lui Octavian Paler. Dicton care ne poate fi nouă, ziariștilor, crez deontologic și moral: ,,Eu îmi iubesc țara, dar din  iubirea mea face parte și disperarea mea de a vedea ce trăim și cum trăim’’.

Disperare care, după cum am putut vedea, transpare, nu o dată, din analizele de caz pe care le supune atenției noastre Cora Muntean. Daro disperare care nu îi impune autoarei cantonarea într-un pesimism steril și păgubos. Dimpotrivă, mesajul esențial al cărții, pe care dorește să ni-l transmită autoarea este unul prin excelență unul optimist, transcris, însă, în cheia unui optimism temperat, realist și constructiv, prin însuși faptul că, aici, Cora Muntean trage un semnal de alarmă și, prin aceasta, dorește să ne pună foarte serios pe gânduri: ,,Am făcut un bilanț al acestei perioade, în care am umblat zilnic să descopăr Bucureștiul urgisitului an 2020.Și mi-a fost de folos. Am învățat despre spaime, despre bucurii mici, despre nădejde și deznădejde. Despre oameni și transformările lor. Și gândul mă duce la Observatorul Astronomic și la măreția omului care a putut orice, măreție făcută praf acum’’.

 Să urmeze, atunci, o revenire la Mitul lui Sisif, cel condamnat să ridice mereu o piatră care se prăvale și, astfel, trebuie să reia la nesfârșit munca sa? Aceasta ar fi, cu siguranță, dovada  că am înțeles mesajului cărții Corei Muntean și că am învățat ceva anume din el.

Șerban CIONOFF/UZPR

 

Despre autor
  1. SILVIA Reply

    O prezentare uluitoare in care ne regăsim fiecare cu particica noastră de viață si de tristețe…Ma doare realitatea aceasta mai ales ca nu o pot controla si influența… sunt prea mic pentru o lume atat de mare… Poate că totusi conștiința fiecarui om va dicta itinerariul cel bun. Doamne,ajută!

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.