Interviul Danielei Gumann cu Dan Dulciu

„A scrie despre Eminescu nu este o banalitate, nici un act de curaj ci o datorie de conştiinţă, dar mai ales de recunoştinţă.” – ne spune domnul Dan Dulciu în interviul ce urmează. 

   Atunci când citim o carte, în suflet ne încolțește de multe ori dorința de a-l cunoaște pe cel care i-a dat viață. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ce ne puteți spune despre dumneavoastră?

Răspuns:  Observ cu surprindere că acest interviu începe „Ex abrupto”, adresându-mi o întrebare esențială, la care vă răspund cu sinceritate: nici eu nu m-am gândit până acum cine sunt eu, cu adevărat.  Într-adevăr, există o vreme a bilanțului, în care îți pui întrebări capitale: Ce ești tu în această viață? Ce ai făcut  până acum ?  Cum a fost viața ta ? Simt că încă nu este vremea unei analize personale Swot, nici nu sunt capabil să trag linie, să adun, să scad sau să împart, ca într-un bilanț contabil. Dar, și dacă aș încerca să vă răspund  aș fi, desigur, subiectiv. Prin urmare, este de ajuns să ne închipuim un tablou pe care vă invit să îl creionăm împreună:  sunt născut în Zodia Vărsătorului,  încât nu cred că greșesc dacă voi enumera un șir de termeni  descriptivi care mă definesc în linii generale: nonconformist, altruist, prietenos, tolerant, curios, contradictoriu, serviabil, independent, romantic, original, inventiv, dinamic, utopic, ingenios, extravagant, imaginativ,  idealist, creativ, dezordonat, energic,  excentric, visător, încăpățânat, imprevizibil și mai ales  spirit liber. Trebuie să vă mai spun că, în dorința de a evita subiectivismul, voi încerca să mă raportez la persoane și evenimente precise,  jaloane imaginare care ar fi putut să îmi influențeze mesianic existența. Așadar, să vedem ce mi-au hărăzit ursitoarele: m-am născut  într-o zi de sărbătoare – Ziua Unirii a anului 1953 – de aceea sunt un om al consensului, al apropierii dintre oameni; cu patru zile înainte de a mă naște a fost înscăunat cel de-al 34-lea președinte al SUA, Dwight D. Eisenhower, la 5 Martie a murit Iosif Visarionovici Stalin, la 4 aprilie a închis ochii  Regele Carol al II-lea, deci nu îmi place dictatura, impunerea brutală a unei idei; la 5 februarie a dispărut Iuliu Maniu, în aprilie 1953 s-a prăpădit Gheorghe I. Brătianu, de aceea îmi place istoria; la 2 iunie s-a încoronat la Westminster Abbey Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, încât mă simt dator să respect trecutul, noblețea și tot ceea ce merită cu adevărat de respectat; aș mai putea spune că sunt leat cu Ovidiu Lipan Țăndărică, Ladislau Bölöni,  Tony Blair,  Herta Müller, Kim Basinger, Richard Clayderman, și ei născuți în anul 1953, de aceea îmi plac artele (muzica, literatura, filmul), sportul și politica, pe ultimele două nu le-am practicat nici măcar ca amator: am fost doar simplu spectator ! Fiindcă în vara anului 1953 a avut loc Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților pot spune că anotimpul de vară mi se pare cel mai frumos, iar studenția reprezintă un festival și o stare de spirit pe care aș vrea să le simt ca un decor al vieții, ca și cum am fi întotdeauna tineri.  Voi încheia, așadar, răspunsul la acest examen existențial la care mă  invitați să reflectez, spunându-vă: expresia atribuită lui Socrate,  Gnothi Seauton– „Cunoaște-te pe tine însuți” – scrisă după cum se spune pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi – este un îndemn perpetuu, și oricât am vrea să cunoaștem lumea din jurul nostru, universul nostru intim este la fel de necuprins, încât ne-ar trebui multe vieți să îl descifrăm.

 Când a apărut interesul pentru cercetarea manuscriselor eminesciene, și de ce?

Răspuns: Aș dori să vă mărturisesc faptul că interesul meu pentru domeniul eminescologiei a devenit o mare pasiune începând cu anul 1990. De atunci, valorile spirituale, reperele morale ale societății în care trăiam erau supuse unei reevaluări, erau trecute forțat prin sita unui examen tendențios, bazat pe o nouă ideologie, în care iubirea de patrie, respectul pentru istorie, pentru trecut deveneau inadecvate, suspecte și retrograde, un debut de epocă nouă, mai negru și mai detestabil decât epoca prin care trecusem, marcat de demolarea nu numai a statuilor neconvenabile (a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, sau a Răscoalei de la 1907, spre exemplu) dar mai ales a statuilor  iconice ale culturii naționale (Eminescu, Sadoveanu, Marin Preda, Arghezi și lista ar putea continua), imaginea acestora fiind împroșcată la propriu și la figurat cu imunde vopsele ideologice. Așadar, timp de aproape un deceniu, Eminescu a devenit ținta atacurilor celor care voiau să se afirme aruncând cu pietre și necurățenii peste tabloul sfântului culturii române, la început cu oarecare temere, apoi cu obrăznicie. Iconoclasmul furibund  a trezit însă o reacție la fel de puternică, o încolonare a paznicilor de far ai literaturii române, care au pus tunurile pe cei ce au îndrăznit blasfemiile la adresa lui Eminescu. Astfel s-au creat condițiile apariției unui alt fenomen pro-eminescian – a treia cale – teoria conspirației, care – de înțeles și de acceptat până la un anumit punct – a câștigat teren, în special în mediul on line, cu  rădăcini care își trăgeau obârșia în sângerosul an 1989: complot, asasinat, amestec străin, etc. Argumentele nu erau puerile sau fanteziste, însă de cele mai multe ori nu erau bazate pe documente, pe mărturii ale medicilor, ale martorilor oculari, ci pe prezumții. Din păcate, moda prezumțiilor face ravagii nu numai în sistemul juridic actual, ci mai ales în sfera teoriilor conspiraționiste, unde concluziile se sprijină doar pe prezumții. Pornind de la adevărul incontestabil că Eminescu era un ziarist incomod, atunci nimic nu i-a împiedicat pe adepții teoriei conspirației să concluzioneze că Eminescu a fost intenționat omorât (la comandă). Este iarăși adevărat că medicii l-au tratat rudimentar, chiar greșit dar aceasta nu ne conferă dreptul să prezumăm o intenție criminală din partea medicilor (oare câți bieți oameni au murit azi din neputința, neștiința sau eroarea medicilor care  au administrat unor pacienți tratamente ce s-au dovedit ineficiente, ba chiar aveau contraindicații mai periculoase decât maladia inițială ). În acest context, ținând cont convingerea că adevărul nu se poate afla doar prin construcții ideatice plauzibile (este plauzibil să considerăm că…..), dar și întemeiat pe studiile mele juridice (am absolvit Facultatea de Drept – București, Secția Juridic, cursuri de zi, având repartiția de judecător), am analizat Dosarul Eminescu cu imparțialitate, bazat pe probe (mărturii de arhivă, corespondența surorii Poetului, descrierea simptomelor făcute de martori oculari, comunicatele de presă, referatele medicilor din zilele noastre) și nu pe prezumții legale, pe presupuneri sau pe interpretarea unei singure fraze, scoase din context („Și mai potoliți-l pe Eminescu„). Concluziile mele reprezintă un verdict bazat pe un echilibru ponderat între logică, bun simț  și în consens cu dovezile documentare: Eminescu nu a murit nebun, el nu a avut lues, a fost tratat greșit, dar de suferit a suferit imens, a fost indiscutabil bolnav (cum rezultă cu claritate din epistolele scrise Veronicăi, așa cum și sora sa confirmă, așa cum peste 40 de medici au spus-o, din păcate unii cu diagnostice contradictorii, cum demonstrează cele 1000 de zile de internare în spitale, clinici din țară sau străinătate, din ultimele 2000 de zile ale vieții lui Eminescu).  Dacă cititorii vor răsfoi cartea mea recentă, cu titlul Eminescu –Psihopatii atipice ei vor afla o ipoteză neașteptată privind cauza morții Luceafărului: un morb virotic, cercetat și descris pentru prima dată de un medic român de la Viena și cunoscut sub numele „Sindromul von Economo”.

Cărțile și cercetările dumneavoastră sunt un etalon despre ceea ce înseamnă o documentare riguroasă despre viața și activitatea lui M. Eminescu, vă recomandă drept un eminescolog cunoscut și apreciat. Care au fost greutățile cu care v-ați confruntat în această activitate de cercetare?

Răspuns:Repet, nu vreau să mi se atribuie epitetul  „eminescolog”, nu doar pentru că G. Călinescu l-a folosit cândva în sens peiorativ, ci mai ales din respect pentru ceea ce înseamnă el cu adevărat în zilele noastre. Desigur,  nu din modestie, ci mai degrabă din luciditate, prefer să mă regăsesc în grupul imens de iubitori ai lui Eminescu. Sunt așadar, mai degrabă un „eminescofil”. A spune că am întâmpinat greutăți este mult spus. Aș îndrăzni să spun că am avut, mai degrabă, șanse pe care puțini le au. Trăiesc la Viena, iar cercetarea mea în Arhivele Naționale din această țară a constituit un atu. Am confruntat cele consemnate de contemporanii lui Eminescu, de către biografii săi, cu realitatea de la Viena. Acest oraș păstrează locuințele poetului, străzile, parcurile, școlile (sălile de curs) și bibliotecile, documentele, neatinse de vreme, toate acestea fiind mărturii care așteaptă să le înțelegi, să le compari cu tabloul plin de ficțiune, creat de imaginația  și talentul scriitoricesc ale lui G. Călinescu, E. Lovinescu, C. Petrescu sau O. Minar. Deși locuiesc în acest mare oraș european, folosesc memoria calculatorului, unde am introdus cele 14 000  de pagini scanate din opera lui Eminescu, am la dispoziție un imens volum de lucrări documentare. Am călătorit pe urmele pașilor lui Eminescu la Praga, la Berlin (rezultatele le-am consemnat într-o lucrare de a apărut anul trecut), la Veneția, la Florența, la Cernăuți, la Ipotești, Botoșani, Varatec, Iași…… Dacă mă plâng de un neajuns, acesta este….. timpul. El nu îmi ajunge. Aici, la Viena, mă fascinează și urmele lăsate de Alexandru Ioan Cuza, Ciprian Porumbescu, George Enescu,  C. Brâncuși, Lucian Blaga sau….. „Creditul Minier”…….tuturor aș dori să le consacru o monografie.

 

Cât research faceți și cât timp vă pregătiți pentru a scrie o carte?

Răspuns: Este adevărat că partea de cercetare este pe prim plan. Documentarea îmi ia foarte mult timp. Din această cauză, lucrările mele sunt văduvite de frumusețea creației literare, căreia aș vrea să îi rezerv un spațiu mai extins în textele mele, în favoarea exprimării seci, specifice stilului științific, care abundă în fraze lipsite de fior literar, lipsite de figuri de stil memorabile, de epitete sau comparații ieșite din comun. Sunt conștient de acest minus. Dar eu mă adresez nu numai filologilor, celor care iubesc frumusețea limbii române, cât și, în egală măsură, cercetătorilor, biografilor, celor cărora  partea de documentare le este mult mai de folos decât partea de creație literară originală.

 

Simțiți că scrisul vă energizează sau vă consumă?

Răspuns: Și una și alta. După ce ajungi să pui ultimul cuvânt în textul pe care l-ai scris, nu mai ai nici un dram de energie. Nici nu mai văd bine cuvintele pe care le tastez la calculator, nu mai pot citi cu luciditate textul, pentru a îndrepta măcar erorile gramaticale sau exprimările stilistice defectuoase. Dar, după un ultim efort, simți o bucurie imensă. Un sentiment de satisfacție te reîncearcă și începi documentarea la un alt subiect.

Cum a fost întâmpinat volumul Eminescu în arhivele diplomatice, în turneul literar din care tocmai v-ați întors?

Răspuns: Pentru mine a fost o experiență unică. Am văzut Cernăuții și Chișinăul, pentru prima oară în viață. Sunt fascinat de cele văzute. Tot ceea ce îmi închipuiam despre Aron Pumnul, despre gimnaziul la care a învățat Eminescu, despre Cernăuți căpăta viață aievea. Oamenii pe care i-am întâlnit au fost extraordinari. Din păcate, în aceste centre ce pulsează de românism, nu am putut să dărui cititorilor decât un număr foarte mic de exemplare, deși cererea a fost imensă. Poate, altă dată, un nou tiraj va putea să suplinească dorința și dragostea pentru limba română, pentru Eminescu.

Ce emoții vă cuprind când răscoliți popularitatea lui Eminescu în lumea întreagă?

Răspuns: Am căpătat certitudinea că Eminescu este respectat și iubit oriunde trăiesc români: Viena, Salzburg, Graz, Berlin, Florența, Cernăuți, Veneția, Chișinău, Praga sau Paris, New York, Roma….. peste tot în lume. Sunt voci care afirmă că Eminescu este un nume minor, nicăieri cunoscut, menționat doar de câteva enciclopedii, la ”printre alții….” Dar  nu este adevărat ! Nu mă refer la faptul că acesta a intrat deja în „Cartea Recordurilor”, cu cel mai lung poem de dragoste, nici la faptul că un asteroid, aflat la 250 milioane  km  depărtare de Terra îi poartă numele, sau un crater pe planeta Mercur, cu un diametru de 125 km,  poartă de asemenea numele Eminescu ! Acestea sunt lucruri îndeobște cunoscute. Eu aduc și alte argumente, din îndepărtata Americă. În secolul trecut, o echipă de fotbal american purta cu mândrie numele Eminescu, iar cineaștii de la Hollywood au realizat în timpul celui de al Doilea Război Mondial un film, replică a mult mai cunoscutei pelicule „Casblanca”, în care un personaj purta numele ……Eminescu ! Să mai spunem că o stradă dintr-un oraș francez se numește de asemenea Eminescu, că statui ale acestuia se găsesc în multe orașe ale lumii, chiar și Teiul din Copou are la Viena un pui al său, plantat în Parcul Municipal. Cum poți să afirmi că Eminescu este un necunoscut ?

Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

Răspuns: Publicistica ziaristului Eminescu era cantonată în problematica epocii sale. România intrase în Războiul de la 1877-1878, își cucerise Independența pe frontul de luptă, dar marile puteri negociau teritoriul sfânt al țării potrivit propriilor interese. Putea Eminescu rămâne indiferent, impasibil ? Mai mult, proclamarea Regatului era condiționată de mai marii vremii de îndeplinirea unor condiții imperative, care încălcau clar prevederile Constituției din 1866. In sfârșit, semnarea de către guvernul de la București a unui tratat secret de alianță cu Puterile Centrale, în detrimentul intereselor națiunii române din Transilvania,  sunt doar câteva dintre temele ce nu puteau să lipsească din preocupările ziaristului de la ”Timpul”. Dacă Eminescu ar fi contemporan cu noi și aceste teme ar fi din nou pe tapet, fiți siguri că ziaristul le-ar fi abordat cu același limbaj și cu același ton sever și critic. De aceea, o parte dintre concluziile acestui mare ziarist sunt mereu actuale, fiindcă istoria are câteodată prostul obicei de a se repeta. Nu văd însă astăzi un alt condei care să aibă verticalitatea și luciditatea lui Eminescu. Desigur, sunt unele idei cu care nu putem fi de acord în zilele noastre, altele nu mai sunt de actualitate dar, în principiu, logica impecabilă a jurnalistului nu poate fi atacată în nici un fel. 

  1. Urmare a activității dumneavoastră de cercetare, ce percepție aveți despre Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu care era un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar?

Răspuns: Eminescu a demonstrat la Junimea că este un mare talent scriitoricesc, sub ocrotirea înțelegătoare a lui Maiorescu. Acesta îi recunoaște imediat meritele, categorisindu-l, la cei douăzeci ani, drept un mare poet, îi întinde o mână de ajutor trimițându-l ca bursier la Berlin, îl promite ferm un loc de muncă,  în funcția de profesor universitar, cu condiția susținerii unui doctorat.  Din poziția pe care o avea ca pe plan politic îl sprijină pe poet să se angajeze la ziarul ” Timpul”, apoi Maiorescu îi oferă cazare în propria casă, la București, fapt refuzat de Eminescu, îl invită la masă, la seratele literare ce aveau loc la Maiorescu, ba acesta îl introduce și în saloanele Reginei. Tot el este cel care supervizează strângerea de fonduri privind internarea sa la Oberdöbling, îi tipărește primul volum de versuri. După revenirea din sejurul în Italia, Maiorescu îl sprijină pe poet, intervenind pentru ca acesta să aibă un loc de muncă formal la Iași, de unde să aibă un mic salariu. În fine, în anul 1889 se angajează activ în instituirea curatelei, făcând parte din consiliu solicitat de lege. După moartea poetului, se implică în acțiunea de aranjare a mormântului lui Eminescu de la Bellu. În ceea ce privește editarea operei Poetului, Maiorescu scrie prefața la volumul de poezii eminesciene, editează la Socec un număr de ediții Eminescu, păstrează manuscrisele Luceafărului (care altfel s-ar fi rătăcit) și le donează Academiei Române. Toate acestea sunt dovezi palpabile ale sprijinului concret acordat de Titu Maiorescu în momente critice ale existenței lui Eminescu. Că au existat de o parte și de alta reproșuri, rog citiți scrisorile intime ale Poetului către Veronica Micle sau manuscrisele acestuia. Dar acestea nu ne permit să spunem că relațiile dintre cei doi au fost glaciale, dar mai ales să gândim că Maiorescu i-ar fi vrut intenționat răul, l-ar fi sortit pieirii.  Faptele de bine de mai sus, deși  sunt ignorate cu bună știință de adepții teoriei conspirației, nu pot fi trecute cu vederea ușor.  Știți cum se spune: poți să faci o mie de fapte bune, de ținut minte se țin doar cele rele. Nu este cazul în ceea ce îl privește pe Maiorescu. Întreb: câți știu adevărul că numele lui Titu Maiorescu figurează în numeroase note informative trimise de la București la Viena ? Ce înseamnă aceasta ? Că mentorul Junimii era urmărit asiduu de serviciile de spionaj austro-ungare, fiindcă nu convenea Vienei sau mai putem spune  că era omul intereselor habsburgice ?  Vedeți unde pot conduce premize greșite, analiza unui subiect, scos din context !

Dintre cărțile scrise de dumneavoastră, care este preferata și de ce?

Răspuns: Le iubesc pe toate la fel, fiecare are istoria sa, și, probabil, destinul ei…. Cea mai dorită dintre cărți este însă aceea pe care intenționez să o scriu, deși nu știu ce subiect va aborda, când va fi, dar oricum este cea mai iubită !

Unde vedeți locul literaturii romane în cadrul literaturii universale?

Literatura română are  foarte mulți scriitori de talent, dar atât de puțini traducători, care să o înfățișeze lumii întregi. În al doilea rând, uriașa bogăție lexicală a limbii române – și mă gândesc la lirica lui Eminescu, Blaga, Arghezi este dificil de tradus. Opera lui Caragiale este gustată oriunde pe scenele lumii, de asemenea un Marin Sorescu sau Nichita Stănescu sunt ușor de înțeles în contextul poeziei moderne, dar nu același lucru se poate spune despre Eminescu. Și cu toate acestea, Luceafărul beneficiază de cele mai multe transpuneri în zeci și zeci de limbi ale pământului. Într-adevăr, chiar dacă întreaga cultură română s-ar reduce la un singur nume, Eminescu, și ar fi de ajuns să fie considerată o parte a literaturii universale.

Care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii cărților al căror autor sunteți?

Răspuns:Doamnă Daniela Gumann, a scrie despre Eminescu nu este o banalitate, nici un act de curaj ci o datorie de conştiinţă, dar mai ales de recunoştinţă. Ştim noi oare cu adevărat, cine a fost Poetul, care i-au fost idealurile, ce a sperat şi cât a pătimit din dragoste infinită pentru ideea de neam?  Nu intenţionăm să repetăm cuvinte răsunătoare ci trebuie să vedem încotro se îndreaptă acum efortul nostru de iubire adevărată faţă de cel ce ne-a dat  curajul să-i înţelegem jertfa, văzută ca o împlinire a unui destin mesianic, şi tăria de a rezista în faţa urgiilor ce ne împresoară. Într-o biată țară, cum este România, situată de Dumnezeu la întretăierea potecilor de haite, într-o lume ce începe să i se termine uleiul din candela speranţei, Eminescu este sinonim cu Absolutul, în înţelesul său cel mai înalt. El este temelia profundă a acestui neam, prin care s-a dăinuit patria limbii române. Eminescu a dispărut ca fiinţă umană, dar ideile sale nu pot fi sugrumate. Dispariţia sa a fost un nou început. Eminescu a fost, ca orice om, dator cu o moarte, venită, din păcate prea devreme, dar moartea l-a făcut nemuritor. Prin cărțile mele, vreau ca toți cititorii mei, sau măcar o parte, să înțeleagă că Eminescu este o marcă de identitate a poporului român. De aceea, numele său sperie, mai ales azi, pe cei ce ne vor răul, iar opera sa devine un pericol „pur şi simplu” (cum îi plăcea adesea să spună) pentru cei ce nu ne vor binele. Dacă nu putem pedepsi crima, atunci măcar să spunem Adevărul în care a crezut Eminescu, dar mai ales să îi cunoaştem viaţa, aşa cum şi cât a fost….Ne-am chinuit un secol şi mai bine pentru a-i edita opera, dar ne trebuie, pe puţin, o mie de ani să îi înţelegem sensurile profunde. Cine să-i cuprindă gândurile, când abia acum avem cu adevărat în faţa ochilor integralitatea scrisului său ? Cine să îi desluşească sensurile, dacă  nici cei mai buni cunoscători ai operei sale nu o pot cuprinde ? 14 000 de pagini de manuscris  reprezintă câteva zeci  de volume, pe care Eminescu ar fi putut să le publice, dacă ar mai fi trăit…Ele sunt reunite, aşa cum şi mai ales când s-a putut, în monumentala ediţie Perpessicius. Să o înţelegem cu adevărat, într-o viaţă de om ? Se sparie gândul, ar spune cronicarul. Dar trebuie încercat!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.