default-logo

MODELUL COMUNICĂRII PUBLICE

Comunicarea publică face trimitere la domeniul public sau al emiţătorilor publici şi prezintă câteva caracteristici care îi conferă o anume specificitate: 

  • comunicarea publică vizează interesul general,
  • comunicarea publică aparţine unui sector necomercial, cel al serviciilor publice finanţate în cea mai mare parte din bani publici,
  • comunicarea publică se adresează unei tipologii variate de publicuri (cetăţeni, utilizatori, alegători, asociaţii, instituţii, actori culturali, responsabili economici ş.a.),
  • comunicarea publică se află sub spectrul a două perspective: administrativă şi politică.

    Instituţiile publice care compun aşa-zisul domeniu public sunt: Parlamentul, Guvernul, ministerele, administraţiile centrale şi descentralizate, diverse organisme de stat, organisme care asigură o misiune de serviciu public, colectivităţile, agenţiile de dezvoltare, muzeele, teatrele şi alte organisme culturale, societatea de transport în comun, spitale şi instituţiile de sănătate ş.a.

    Administraţia publică poate fi definită ca “ ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice “(Iorgovan, 2001).

    Vom enumera câteva definiţii ale administraţiei pubice formulate de câţiva autori americani, şi anume :

  • John J. Corson şi J.P.Harris definesc administraţia publică drept „activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului“ (Corson, Harris, 2008).
  • John Pfiffner şi Robert Presthus sunt de părere că „administraţia publică, ca domeniu de activitate, este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice” (Pfiffner, Presthus, 2008).
  • James W. Davis consideră că “ administraţia publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării “ (Davis, 2008).
  • Nicholas Henry relevă că admnistraţia publică diferă de tendinţele politice “atât prin accentuarea comportamentului birocratic, dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii şi metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale “(Henry, 2008).
  • Dwight Waldo susţine că „procesul administraţiei publice constă în acţiunile de realizare a intenţiei sau dorinţei guvernului. Este, din această cauză, activitatea activă, continuă, cea de afaceri a guvernului, preocupată cu punerea în aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorităţi ) şi interpretată de curţile de judecată, prin procesul de organizare şi conducere” (Waldo, 2008).
  • Felix şi Loyd Nigro prezintă definiţia administraţiei publice în cinci puncte:
  1. este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public,
  2. acoperă cele trei ramuri – executivă, legislativă, juridică – şi relaţiile dintre ele,
  3. are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului public, 
  4. este diferită de administraţia privată prin trăsături semnificative,
  5. este asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi (Nigro & Nigro, 2008).

    Ca o concluzie, putem spune că administraţia publică se concentrează pe ramura executivă a guvernării şi are o anumită relaţie cu politicul.

    În sens organizaţional, administraţia publică include toate instituţiile care, în cea mai mare parte, îndeplinesc activităţi administrative . 

    Vom încerca să facem o demarcaţie clară între comunicarea care are drept scop cucerirea puterii, denumită comunicare politică, şi comunicarea practicată în exercitarea puterii politice, prin administrare, în numele interesului general. 

    Specificul comunicării politice este dat de conţinutul şi scopul acesteia .. Comunicarea politică are un acceantuat caracter intenţional şi este o comunicare ce vizează în mod direct politica, cuprinzând :

  • toate formele de comunicare în care se angajează politicienii şi alţi actori politici, cu scopul de a atinge obiective specifice;
  • comunicarea adresată acestor actori de către persoanele apolitice, precum alegătorii sau jurnaliştii;
  • comunicarea referitoare la aceşti actori şi la activităţile lor, aşa cum este conţinută în reportaje de ştiri, editoriale de presă şi alte forme mediatice de analiză a politicii .

   Comunicarea politică naţională, care face obiectul analizei noastre, se referă la programe politice, declaraţii politice, apeluri electorale, campanii electorale (în acest caz, vorbim despre comunicare electorală), toate acestea urmărind să producă un efect asupra destinatarilor mesajului transmis, să stabilească o agendă publică. Efectele comunicării politice pot fi evaluate prin sondaje de opinie cu privire la modul în care au reacţionat cetăţenii sau prin observarea comportamentului de vot. 

    Oamenii politici se confruntă cu două tendinţe: aceea de a căuta în reperele ideologice un mijloc de a-şi preciza poziţia şi aceea de a respecta principiile sectorului public .

    Pe de altă parte, comunicarea nu poate fi disociată de democraţia de masă. Rolul spaţiului public creşte, afirmă Wolton. “ Pe măsură ce majoritatea problemelor sociale sunt expuse public, unde sunt dezbătute în contradictoriu“; un alt fenomen priveşte comunicarea politică: logica politică se extinde la toate sferele societăţii. Ambele tendinţe ar trebui limitate pentru a realiza un echilibru în societate şi pentru a dezvolta un nou concept de guvernare, în care cei trei protagonişti, politicieni, birocraţi şi public, să se adapteze schimbărilor din societatea contemporană .

    Liberalizarea şi descentralizarea au ca efect trecerea puterii în responsabilitatea comunităţilor, cu alte cuvinte, guvernarea la scară mică, şi, în acelaşi timp, o preocupare tot mai mare pentru nevoile specifice individului.. Democraţia locală aduce guvernarea mai aproape de cetăţeni .

     

    Piaţa socială implică, politicienii, aleşi democratic, al căror rol constituţional este să decanteze şi să reprezinte preferinţele cetăţenilor, birocraţii, care planifică şi execută, şi cetăţenii.

    Caracterul dual al guvernării este reprezentat de cerere şi ofertă, care se întâlnesc prin comunicare. Leadership-ul politic trebuie să manifeste predispoziţie pentru comunicare, empatie, negociere, iar leadership-ul oficial trebuie să manifeste adaptabilitate, să fie analitic şi creativ în acelaşi timp. Antreprenorii publici au drept misiune să realizeze permanent dialogul între ţinte şi structuri, să aibă capacitatea de a organiza informaţiile, să fie persuasivi, să se bucure de legitimitate şi încredere, şi să desfăşoare o activitate bazată pe cooperare. Axa strategiei în domeniul public trece prin dialog, decizie şi execuţie, fără a neglija feed-back-ul necesar pentru o eventuală ajustare. 

      Funcţiile comunicării publice corespund celor patru nivele comunicaţionale: INFORMARE – a informa cetăţenii, ASCULTARE – a asculta doleanţele, opiunile lor, DIALOG – a asigura relaţia socială, PERSUADARE – a însoţi schimbările de atitudine şi comportament. Fiind comunicare orientată spre individ, în calitate de cetăţean, comunicarea publică este fundamentată pe relaţie şi pe comunicarea individuală, în primul rând.   

Comunicarea interpersonală este comunicarea dintre două persoane în cadrul unei relaţii, deci este comunicarea care implică o interacţiune: comunicarea faţă-în-faţă, la telefon, prin mesaje SMS, pe Skype etc. Comunicarea interpersonală evoluează în cadrul relaţiilor, prin intermediul ei negociindu-se şi definindu-se relaţiile. Ea cuprinde toate componentele comunicaţionale, atât verbale cât şi nonverbale, creând şi menţinând relaţiile. 

    Comunicarea interpersonală trebuie să fie eficientă să atingă obiectivele comunicării şi să fie adecvată, adică să respecte regulile care sunt proprii unei situaţii sociale. Atunci când interacţionăm cu persoane din alte culturi, regulile de comunicare au un specific cultural, iar ceea ce este adecvat într-o cultură poate fi inadecvat într-o altă cultură. Competenţa în comunicare presupune, deci,  atât eficienţă, cât şi adecvare. Dacă vorbim de culturi diferite, vorbim şi de coduri de comunicare diferite, ce constau ân comportamente verbale şi nonverbale ce sunt înţelese doar de oamenii care aparţin acelei culturi. 

    În cadrul comunicării şi al relaţiilor interpersonale, intervine procesul de ascultare prin care căutăm să înţelegem semnificaţia mesajului rostit de o altă persoană . Ascultarea nu este un proces automat, ci unul activ şi nu înseamnă doar receptarea mesajului, auzirea lui, ci înseamnă construirea unei semnificaţii din ceea ce auzim. Două persoane care ascultă acelaşi mesaj însă, pot deduce semnificaţii diferite ale acestuia. 

    Sondaje efectuate pe angajaţi din domeniul resurselor umane au arătat că ascultarea este considerată cea mai importantă calitate a managerilor eficienţi .

    Principalele calităţi ale acestora apar în tabelul următor: 

  1. Capacitatea de a asculta eficient şi de a consilia,
  2. Capacitatea de a lucra bine cu ceilalţi, cu câte o persoană separat,
  3. Capacitatea de a lucra bine în grupuri mici,
  4. Calitatea de a obţine informaţii corecte de la alte persoane, pentru a lua o decizie,
  5. Capacitatea de a scrie rapoarte de afaceri eficiente,
  6. Capacitatea de a oferi feed-back,
  7. Cunoaşterea meseriei,
  8. Capacitatea de a prezenta o imagine publică bună a companiei,
  9. Capacitatea de a folosi calculatoare,
  10. Cunoştinţe în domeniul financiar.

    În orice deamocraţie reală, publică este crucială, pentru ca cetăţenii să poată judeca în cunoştinţă de cauză politicile şi activităţile reprezentanţilor aleşi .Prin informare cetăţenii pot avea cunoştinţele necesare participării la elaborarea politicilor guvernamentale. În general, informarea publică cuprinde informaţiile despre o organizaţie care apar sub diferite forme: materiale de presă, comunicate de presă, buletine informative, filme, producţii video, discursuri, pagini de web, diverse publicaţii. 

    Comunicarea guvernamentală sau afacerile publice guvernamentale au obiective legate de relaţiile cu cetăţenii :

  • Informează publicul despre treburile publice, despre activitatea agenţiilor guvernamentale,
  • Oferă feed-back reprezentanţilor executivului despre programe şi politici, 
  • Asigură o modalitate de lucru cu mass-media şi cu reprezentanţii acestora, 
  • Stabileşte şi întreţine relaţia diferitelor structuri administrative centrale şi din teritoriu cu cetăţenii şi comunităţile, 
  • Pune la dispoziţia publicului informaţii de interes public. 

    Publicitatea guvernamentală, ca activitate înrudită cu informarea publică, promovează serviciile publice  şi recrutările de personal. 

    Campaniile de interes general sau campaniile preventive au un rol educaţional şi de a reduce cheltuielile pentru asistenţa medicală. În companii accentul cade pe comunicarea persuasivă.

    Persuasiunea este un proces de influenţă concentrat pe un obiectiv: schimbarea opiniei şi atitudinii celuilalt în termeni de interacţiune. Persuasiunea este „modificarea atitudinii unui individ într-un context în care acesta îşi păstrează sau crede că-şi păstrează o anume libertate.“ În schimbarea atitudinilor intervin procese şi mecanisme psihologice- cognitive, afective, comportamentale şi educaţionale.  

    Informaţia este elementul esenţial al societăţii, iar a informa înseamnă deja a persuada, deoarece informarea în sine comportă şi voinţa de a declanşa adeziunea sau conformarea la o acţiune. Persuasiunea devine “un fapt social total”(Mauss, 1960). 

    Astăzi, comunicarea şi informarea se înscriu într-o nouă concepţie managerială şi urmăresc, deopotrivă, obiective de globalizare şi obiective locale. Strategiile şi tehnicile de comunicare sunt auxiliare ale managementului. Comunicarea “totală” , prin strategiile şi tehnicile sale, vizează fie valorizarea imaginii, atât în interiorul organizaţiei, cât şi în exteriorul ei, fie dezvoltă acţiuni de informare şi comunicare internă, fie transmite informaţii strategice în piaţă, fie menţine relaţia cu consumatorii. 

    Campaniile de comunicare şi diversificarea suporturilor de comunicare permit munca în reţea, reducerea timpului pentru obţinerea de informaţii sau distribuirea serviciilor. 

Cele două tipuri de organizaţii prin intermediul cărora acţionează statul sunt: instanţele de guvernare “politice” responsabile de deciziile luate în numele unei legitimităţi democratice ce decurge din alegeri şi organizaţiile, aşa-zis administrative, care execută programele publice şi a căror legitimitate se bazează pe competenţe, expertiză şi un mod de recrutare bazat pe calificative profesionale. Conform lui Max Weber, administraţia este o instituţie separată şi specializată care, în numele statului şi al instituţiilor politice, determină aplicarea reagulilor pentru a orienta conduitele în cadrul unei comunităţi sociale (Weber, 1995). Ea îşi exercită activitatea prin folosirea constrângerii sub dublu aspect : material şi juridic. Administraţia sau “aparatul de stat” este instrumentul dominaţiei politice, prin excelenţă; ea permite aplicarea continuă a normelor pe un teritoriu geografic şi dispune de o putere de prescripţie juridică, fiind în acelaşi timp ea însăşi limitată de cadrul legal prin intermediul căruia îşi exercită acţiunea. 

    “Administraţia este compusă din agenţi, funcţionari sau personal contractual, având modalităţi de grupare şi apartenenţe multiple şi eterogene: organizaţii de muncă (sisteme profesionale ce au un statut sau sisteme de birouri de folosire a forţei de muncă), organizaţii profesionale (corpus, meserii, posturi)  sau apartenenţe instituţionale (ministere, birouri, servicii centrale sau teritoriale etc.) care definesc o diversitate de modalităţi de reglementare şi de culturi care iau forma convingerilor, reprezentărilor, relaţiilor de putere, a practicilor , rutinelor etc., ce fac să se diferenţieze radical activităţile şi lumile specifice administraţiei “  (Bezes, 2009). Bezes arată cum administraţia s-a transformat treptat într-o “problemă de guvernământ” şi în obiect al unor politici publice specifice, denumite reforma administraţiei, reforma  guvernării sau reforma statului. Aceste politici formează o nouă doctrină de organizare administrativă – New Public Management. Reformele repun în discuţie trei tipuri de probleme :

    1. ele încearcă să întărească controlul politic (executivul, parlamentul)  asupra administraţiilor, iar personalul administrativ trebuie să fie responsabil în numele transparenţei  şi al îndatorii democratice şi traduc opoziţia dintre legitimitatea democratică (aleşii) şi legitimitatea birocratică (funcţionarii ); 
    2. ele au obiective organizaţionale şi manageriale – preconizează adoptarea unor noi forme de organizare ierarhică (descentralizare, modele de agenţii, responsabilizarea dministratorilor) şi a unor noi instrumente de gestiune (indicatori de performanţă, de exemplu) care împreună să genereze eficienţa şi o mai mare satisfacţie din partea beneficiarului;
    3. obiectivele legate de liberalizare, economie bugetară şi reducerea cheltuielilor publice, care conduc spre introducerea mecanismelor pieţei şi concurenţei, dezvoltarea programelor de privati-zare sau de externalizare şi reducerea numărului de funcţionari. 

    Toate aceste politici vor determina transformarea profundă a organizării administraţiilor, a formelor lor de autonomie şi a raporturilor de putere cu grupurile de actori politici şi sociali. 

     

    Ideea că acţiunea publică se construieşte în cadrul interacţiunilor sociale se înscrie într-o abordare sistemică şi constructivistă (Berger, Luckmann, 1986) în care modelul ierarhiei guvern/administraţie, publicat/privat, local/naţional este abandonat în favoarea unei concepţii, de interrelaţii complexe, de articulare între macro şi micro, de acţiuni şi ajustări reciproce într-un proces de construcţie a confruntărilor, negocierilor, de stabilire de compromisuri sau acorduri între parteneri. 

    Descentralizarea, integrarea europeană şi globalizarea, ca procese, au impus creşterea ponderii aspectelor local şi supranaţional în vehicularea percepţiilor şi reprezentărilor ce determină construcţia socială. Vechea viziune asupra acţiunii publice ca instrument al statului care planifică, stimulează, determină obiectivele şi concepe regulile (monocentrată, ierarhizată, descendentă) este înlocuită cu ideea acţiunii publice la mai multe nivele, care implică mai mulţi parteneri, dintre care statul nu este decât unul care participă la construcia sa.

    Reglarea centralizată se deplasează către o reglare multipolară, marcată de înmulţirea şi policentricitatea nivelelor de acţiune, cu puternice interdependenţe între actori având interese divergente, chiar antagonice. Acţiunea publică nu se mai reduce la aplicarea unor reguli emise o dată pentru totdeauna, ci aceste reguli se nasc din discuţii, din negocieri (de exemplu, forumurile) între actori situaţi la diferite nivele, de-a lungul întregului proces. De asemenea, se produce o relativizare a noţiunii de teritoriu (Wachter, 1989), ceea ce duce la o relativizare a noţiunii de teritoriu clasic al puterii publice a statului-naţiune şi la influenţa tot mai mare a nivelelor intermediare de guvernare,a noilor paliere teritoriale- locale, regionale, urbane care se impun în jocul politic. 

    De aceea, noţiunea însăşi de guvernare devine inadecvată în definirea noilor realităţi ale acţiunii publice şi este invocată tot mai mult noţiunea de guvernanţă ca recunoaştere a învechirii diviziunii clasice dintre stat, societate şi piaţă. 

    În strânsă relaţie cu noţiunea de acţiune publică, se află şi noţiunea de problemă publică. O problemă publică este, de asemenea, o construcţie socială care se naşte în urma problematizării unei situaţii, ca urmare a confruntărilor dintre percepţiile şi reprezentările actorilor implicaţi ; negocierile dintre antreprenorii politici (elitele politice şi elitele administrației) au drept rezultat înscrierea pe agenda publică a unei probleme care trece din sfera privată în sfera publică şi este legitimată ca atare. 

    O problemă poate fi publică :

  1.   în sensul în care mobilizează diferite segmente publice (acţiunea pe scena publică, mobilizarea colectivă a diferiţilor actori implicaţi, preocupaţi de problemă);
  2.   în momentul în care pătrunde pe arena publică, în spaţiul public şi devine obiectul unei dezbateri publice (trebuie ţinut cont aici de rolul jucat de mass-media şi de înscrierea problemei pe agenda mediatică;
  3.   dacă e asumată de autorităţile publice- nu neapărat de cele politice-sau dacă se face apel la aceste autorităţi pentru a o rezolva;
  4.   în sfârşit, atunci când este înscrisă pe o agendă politică şi devine obiect de politizare. 

    Procesul de transformare administrativă a statului, dar şi schimbările de mentalitate din cadrul administraţiilor publice au făcut ca în ultimii ani în lume să crească rolul colectivităţilor locale, implicit să crească competiţia dintre ele, iar teritoriul  (în sens de comunitate locală) să devină principalul loc de definire a problemelor şi loc al acţiunii publice. 

    Alături de noţiunea de guvernare, a apărut cea de guvernanţă. 

„A guverna înseamnă să iei dcizii, să rezolvi conflicte, să generezi bunuri publice, să coordonezi compartimente private, să reglementezi pieţele, să organizezi alegerile, să extragi resurse, să influenţezi cheltuielile” (Leca, 2003). 

    În accepţiunea lui Kooiman, guvernanţa priveşte “toate aceste aranjamente interactive în care opinia publică, precum şi actorii privaţi, participă cu scopul de a soluţiona problemele societăţii sau în ideea de a crea oportunităţi la nivelul societăţii, luând parte la instituţiile în cadrul cărora aceste activităţi de guvernanţă au loc şi în scopul stimulării dezbaterilor normative referitoare la principiile care stau la baza tuturor  activităţilor de guvernanţă” (Kooiman, 2003). 

    Paradigma guvernanţei pune accent pe formele orizontale de interacţiune în actori, pe interdependenţe, conformitate şi reguli de interacțiune şi de schimb, pe autonomia sectoarelor şi a reţelelor cu privire la stat, pe dimensiune temporală, pe procesele de coordonare a actorilor politici şi sociali.. Guvernanţa negociată devine un mecanism prin care actorii pot să ajungă la decizii reciprc satisfăcătoare şi să soluţioneze conflictele prin negociere şi cooperare. 

    “Guvernanţa poate fi definită ca un proces de coordonare a actorilor, a grupurilor sociale şi instituţiilor, în vederea atingerii unor obiective definite şi discutate în mod colectiv.Guvernanţa face trimitere astfel la ansamblul de instituţii, reţele, directive, reglementări, norme, aplicaţii politice şi sociale, precum şi la cel al actorilor publici şi privaţi care contribuie la stabilitatea unei societăţi şi a unui regim politic, la orientarea sa, la capacitatea de a dirija şi la cea de a furniza servicii şi de a asigura legitimitatea sa”(Le Gales, 2006).

    Guvernanţa, însă, nu exclude guvernarea. Ea se regăseşte în statele naţionale în noua democraţie locală. Administrația este constituită din reţele de comunicare care se întrepătrund, formând un nucleu central, care se regăseşte în administraţia centrală. În Europa, societatea care se construieşte va depinde  tot mai mult de comunicare şi de tehnicile de comunicare. 

    La nivel naţional, actorii administraţiei, interacţiunile dintre actori, reţelele şi deciziile negociate formează un sistem de interacţiuni, după modelul reciprocităţilor. 

 

    Strategiile guvernamentale sau ale comunităţilor trebuie să fie susţinute de comunicare, comunicarea fiind, de fapt, o condiţie a democraţiei. 

Putem spune că viaţa socială reuneşte cererea şi oferta,  opinia publică (cetăţenii ) şi modelul deschis al guvernării, guvernare care promovează bunăstarea publică, protejează societatea de ameninţări, aplică prevederile justiţiei, promovează adevărul. Relaţia cerere-ofertă este reglată de dialog şi negociere, percepţiile, reprezentările şi opiniile colective fiind fondatoare ale deciziilor publice. 

    Un amplu proces de schimbare culturală este antrenat de noua paradigmă a guvernării care influenţează comportamente, practică marketingul social, vinde servicii pe internet şi chiar personalizează serviciile. 

    Parlamentului îi revine responsabilitatea dialogului public care subsumează managementul informaţiilor şi cunoştinţelor publice, integrarea lor, feed-back-ul de la cetăţeni şi de la mass-media, dreptul la opinie, fiind caracterizat de empatie şi  negociere. 

    Scenariile, prognozele, simulările, consultările, discuțiile, în vederea elaborării analizelor strategice sau sub forma dezbaterilor interne, grupurile independente de gândire sunt tot atâtea modalităţi ale strategiei de guvernare. 

    Caracteristicile unei bune guvernări sunt feed-back-ul permanent, spiritul civic, acţiunile care să consolideze încrederea şi coordonarea comunicării interdepartamentale şi interministeriale, ca şi cu structurile administrative centrale şi locale. 

    Atât la nivel central, cât şi la nivel local, deciziile se află în centrul acţiunilor publice. 

    Procesul de formulare a unei probleme, de legitimare a ei  şi de implementare sunt fondate pe tehnici de comunicare şi negociere, la care participă toate grupurile de actori interesaţi. 

    Dezbaterile privind politicile publice se desfăşoară pe o multitudine de scene, în cadrul instanţelor numite “forumuri”: “ nişte sceane mai mult sau mai puţin instituţionale, guvernate de reguli şi dinamici specifice, în interiorul cărora actorii au dezbateri care ating îndeaproape sau mai de departe politica publică ce este studiată”(Fouilleux , 2000). 

   Se pot distinge patru tipuri de forumuri:

  • Forumul ştiinţific al specialiştilor, format din specialişti din diverse domenii;
  • Forumul comunicării politice (sau al retoricii politice) , în care miza este menţinerea puterii politice;
  • Forumul profesioniştilor, care se ocupă de cazul unei politici sectoriale, format din reprezentanţi ai societăţii civile ;
  • Forumul comunităţilor de politici publice, adică locul în care se constituie “reţelele” cu ajutorul cărora vor fi organizate programele concrete de acţiune publică, format din oameni politici, responsabili administrativi, actori sociali şi experţi recunoscuţi. 

    Între aceste forumuri există interacţiuni necesare, schimburi de idei şi de soluţii care, în final, alcătuiesc sistemul de referinţă al unei decizii. Sistemul de referinţă corespunde unei anumite concepţii a locului şi a rolului jucat de un domeniu în societate şi, de aceea, are o componentă identitară puternică pentru că el fundamentează imaginea pe care un grup şi-o creează despre locul şi rolul său în societate (Muller, 2006). 

    Comunicarea publică este interfaţa între cetăţeni şi instituţii, arătând care este adevăratul raport între cetăţeni şi instituţii, şi asigură, de fapt, funcţionarea democraţiei. 

    Ca urmare a reformelor instituţionale din ultimele decenii, a descentralizării în toate sistemele politice naţionale şi a efectelor crizei economice, comunicarea publică s-a schimbat. Schimbarea survenită este legată de deplasarea responsabilităţii către colectivităţile locale şi de un reviriment al marketingului teritorial. Obiectivele generale ale comunicării publice vizează următoarele ţinte :

  • a informa, a explica, a descrie,
  • a promova teritorial (elemente de identitate, istorie, economie, cultură), 
  • a mobiliza: pe de o parte, a face comprehensibile deciziile (a arăta care sunt obiectivele, consecinţele, finanţările lor) şi, pe de altă parte, a asigura participarea cetăţenilor la forumurile publice. 

      Discursul politic se află între ideologie şi principiile sectorului public. În comunicarea publică, discursul este centrat pe Eu, în comunicarea politică, accentul cade pe carismă. Ambele tipuri de discursuri sunt fondate pe persuasiune, pe schimbarea de atitudine şi de comportament. În domeniul politic, funcţionează marketingul politic, în domeniul administrativ, marketingul social. Actorii guvernării, astăzi, sunt politicienii, birocraţii şi publicul, triunghi susţinut de dialog, negociere şi învăţare.

    Comunicarea guvernamentală are drept misiuni să facă cunoscute politicile publice, să modifice comportamentele cetăţenilor (de exemplu, campanii de prevenire a alcoolismului, tabagismului, violenţei în familie, campanii legate de mizele colective, precum civismul, lupta contra discriminării etc.) şi să valorizeze serviciile legate de stat, comunicarea ministerelor, a agenţiilor ş.a. 

    Comunicarea publică locală include comunicarea marilor oraşe, a municipalităţilor, în general, comunicarea regiunilor, a judeţelor, a comunelor. Politica de comunicare în colectivităţile locale se înscrie în trei parametri : teritoriul (regiunea, judeţul, comuna ), adică un spaţiu bine definit, o instituţie reprezentativă, adică o instanţă de guvernare locală, şi servicii publice. Publicurile specifice angrenate în această comunicare sunt reprezentate de aleşii colectivităţilor, agenţii serviciilor publice, cetăţenii în tripla lor calitate de locuitori, electori şi contribuabili şi investitorii, turiştii, diverse alte societăţi, care sunt ţinte ale marketingului teritorial. Marketingul teritorial promovează teritoriul prin valorizarea resurselor, talentelor, disponibilităţilor pe care le oferă locul respectiv. Ca modalităţi de comunicare, comunicarea publică locală recurge la publicaţii, la relaţiile cu presa, internet, evenimente, comunicare internă, comunicarea  celor aleşi. Noua comunicare teritorială operează cu conceptul de marcă teritorială: notorietate, imagine, elemente de atracţie pentru public. 



                                                      Jurnalist, Prof.dr.Rosemarie Haineș






Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.