default-logo

COVID-19 modifică educaţia românească

Educaţia este făurirea sistematică  a deprinderii de a chibzui şi a concepe. (Viorica Nicolescu)

             Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi – adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Mihai Eminescu

În aceste vremuri părerile oamenilor despre educaţie sunt împărţite. Nu există o părere general împărtăşită despre ceea ce tinerii ar trebui să înveţe, atât în relaţie cu virtuţile morale dar şi cu succesul în viaţă.

Câteva milioane de elevi, alături de părinţii lor sunt dezorientaţi de scepticism, neîncredere şi absenţa soluţiilor concrete. Apar tot felul de informaţii ce se bat cap în cap, recomandări şi posibile soluţii, însă nimic perceptibil, real, metodic, sistematic. Şi poate că este normal să fie aşa, totul s-a întâmplat cu o viteză neînchipuită, mai ales pentru structurile guvernamentale, temeinic birocratice, care sunt prin însuşi nucleul lor incapabile de a acţiona la o astfel de dinamică.

Să fii părinte în această perioadă înseamnă să faci faţă nu numai unor schimbări fără precedent – noi toţi suntem mai conştienţi de nevoia noastră de a fi în siguranţă, de a ne proteja familiile şi prietenii – dar şi să gestionezi altfel activităţile de zi cu zi, atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri. Toate în acelaşi timp. În realitatea distanţării sociale, şcoala s-a mutat, pentru mulţi, online.

Zilele acestea, în timp ce, în spitale, doctorii şi asistentele medicale luptă în prima linie împotriva pandemiei de COVID-19, trăim o altă urgenţă importantă, cu consecinţe, probabil, mai puţin vizibile imediat: cum să asigurăm continuarea accesului la educaţie pentru toţi copiii. 

Am observat toi cum iniţiativa Ministerului Educaţiei, Lecţii Online, a declanşat un proces inerent de încercări şi tatonări. Comutarea pe modul educaţie de acasă a testat răbdarea, creativitatea şi inventivitatea noastră, a tuturor. Nu putem să nu ne întrebăm ce a însemnat acest lucru pentru cei mai vulnerabili dintre părinţi.

Dacă ne gândim la legătura strânsă dintre lipsa educaţiei şi lipsa de oportunităţi, scopul nostru devine acela de a ne asigura că toţi copiii merg la şcoală cât mai mult, învaţă cât de bine pot şi au aşa o şansă mai bună să reuşească în viaţă.

O mare parte din soluţie constă în a acorda acces celor vulnerabili la educaţie incluzivă de calitate, acces aflat până de curând, pe un trend descrescător.

În mediul rural, copiii trăiesc în condiţii foarte diferite, de la distanţare naturală, şi deci lipsă de conexiune în absenţa rutinelor de tipul mersului la şcoală, până la locuinţe supraaglomerate, unde devine dificil să se concentreze la lecţii.

Sunt posibile şi trebuie luate în calcul şi alte soluţii pe lângă creşterea capacităţii pentru învăţare online şi sprijinirea digitalizării sistemului de educaţie. Acolo unde tabletele şi internetul nu sunt disponibile, tipărirea şi distribuirea de materiale în fiecare gospodărie cu ajutorul serviciilor comunitare sau de curierat poate fi o opţiune, aşa cum se întâmplă deja în multe ţări.

Copiii care trăiesc în sărăcie, copiii din grupurile minoritare sau cei cu dizabilităţi au cel mai mult de pierdut, mai ales dacă locuiesc în mediul rural. În contextul acestei pandemii, copiii vulnerabili sunt expuși la riscuri şi mai mari, cum ar fi separarea de familie, lipsa accesului la servicii medicale, violenţă şi neglijare. Toate acestea fac continuarea educaţiei lor cu atât mai grea. Tocmai de aceea trebuie să fie şi mai prezenți în planurile de rezolvare a crizei.

COVID19 a digitalizat brusc şi forţat învăţământul din România: profesorii s-au trezit peste noapte „youtuberi” educaţionali iar părinţii s-au transformat în mici suplinitori, asistenţi şi directori IT „sechestraţi” la domiciliu.

După 30 de ani de experimente cu mize diverse făcute pe învăţământul din România, multe dintre ideile reformatoare bune din trecut au murit la nivel de proiect, sufocate de corupţie, de incompetenţă ori de ambele.

Alte iniţiative menite să modernizeze educaţia, se izbesc, des, de conservatorismul specific oricărei instituţii cu obiceiuri vechi, nu întotdeauna bune.

Pandemia de COVID 19 a schimbat în mod semnificativ societatea umană, fie si doar temporar, reducând interacţiunile la un nivel strict necesar, lucru de neimaginat la începutul anului, de pildă.

Sunt foarte puţine studii ştiinţifice serioase care pun umăr la umăr predarea aceluiaşi conţinut în offline şi predarea aceluiaşi conţinut în online, dar ce arată aceste puţine studii este că educaţia digitală este de obicei mai slabă în efecte decât educaţia faţă în faţă.

O lume nouă se întrezăreşte la orizont, iar în ce măsură se va şi instaura rămâne să descoperim. O latura a acestei lumi posibile este şi educaţia, transferată în zilele pandemiei pe platformele on-line. Profesori şi elevi, de toate vârstele, dar si părinţi, fiecare din casele lor, încearcă un nou tip de socializare şi de interacţiune, pentru a duce şcoala mai departe. Pentru unii mai greu, pentru alţii „floare la ureche”, pentru unii aproape imposibil financiar sau tehnic, pentru alţii o nimica toată, lucrurile merg înainte intr-un deja devenit noul firesc, chiar dacă la viteze diferite. Educaţia online este o soluţie de avarie necesară în aceste momente, dar nu este o soluţie pe termen lung. După mine învăţarea este un proces social, este descoperirea împreună cu o călăuză care este învăţătorul, profesorul a multor lucruri pe care şi le doreşte societatea să le descopere copiii. Mesajul uman se face de la om la om, faţă în faţă cu cercetarea elevului cu privirea în ochii profesorului, cu emoţia pe care o transmite profesorul, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. 

Iată ce spunea Mihai Eminescu despre şcoală şi educaţie:

  • ”Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul.” 
  • „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.” 
  • ”Prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.”



Viorica Nicolescu/UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.