Vasile Grigore, Despre oameni şi ziduri. Cronicari ai arealului bolintinean, Editura Sud, Bolintin Vale, 2020, 1448 pag.
Lucrarea adună o cantitate apreciabilă de mărturii de primă mână de la martorii cei mai credibili – preoţi, învăţători, profesori, primari etc. – despre o lume în care „timpul nu mai avea răbdare”, cea a satului românesc din perioada interbelică.
În urma acestui laborios proces s-a putut reconstitui un tablou veridic, documentat şi elimina multe dintre ideile preconcepute despre o epocă de profunde transformări, marcată de punerea în practică a proiectului construcţiei României Mari după reîntregirea de la 1918 şi înaintea instaurării regimului politic comunist, ce avea să producă schimbări radicale în peisajul rural şi în civilizaţia noastră ţărănească. Zona aleasă pentru studiu este una specială, la marginea Bucureştilor, în care influenţele marelui oraş se fac simţite în toate domeniile vieţii, ciocnindu-se cu mentalităţile rurale.
A rezultat astfel un volum deosebit, despre care autoarea Prefaţei, d-na Ioana-Ruxandra Fruntelată, cadru universitar şi eminent cercetător al Institutul de Folclor al Academiei Române, putea afirma că: „Pe lângă interesul documentar şi recuperator al unei asemenea opere, pe lângă faptul că simpla lectură a paginilor ce o alcătuiesc este fascinantă dincolo de orice aşteptări, miza cărţii se află în afara bibliotecilor şi a cercurilor intelectuale. Ea face parte dintr-un program susţinut de mai mulţi ani1 de fondatorii Asociaţiei pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu (ACTIB), prin care se urmăreşte, pur şi simplu, menţinerea şi consolidarea, prin cultură, a unei comunităţi teritorializate, a unei identităţi cu rădăcini. Într-o lume globalizată, în care concreteţea percepţiei tradiţionale a spaţiului – exprimată atât de frumos de locuitorii unui sat românesc prin care am trecut cu vorbele: «Noi suntem aici la rădăcina bradului» – este ştearsă din toate «memoriile» şi «a fi local (…) este un semn de inadecvare socială şi de degradare», după cum scrie influentul sociolog britanic Zygmunt Bauman în volumul «Globalizarea şi efectele ei asupra omenirii» (1998), autorii bolintineni se încăpăţânează să cerceteze fiecare monument din «areal», să «scotocească» prin arhive şi să caute oameni în vârstă care-şi aduc aminte «cum a fost», să fotografieze şi să documenteze milimetric orice mărturie ce ar putea servi la înţelegerea «localului». Ei nu se lasă impresionaţi de discursurile dominante şi dominatoare ale adepţilor «nomadismului planetar», pentru că se bazează pe fapte, iar acestea arată că oamenii au «teritoriu» şi «rădăcini», au «ziduri» şi «cronici» care-i ajută să afle cine sunt, să-şi păstreze valorile şi să se întoarcă «acasă», în comunitatea căreia-i aparţin, de oriunde i-ar purta drumurile prezentului.”