Ca o busolă a spiritului românesc

Portrete, ceaţă şi fum

Pustia este locul unde Dumnezeu
se duce ca să vorbească inimii tale.
Şi ceea ce auzi aceea mărturiseşti.
Theodor Damian

Ajuns la ţărmul unei vârste, să-i zicem „grele”, te întrebi în fel şi chip cum să treci mai departe, oricât ar măsura acest „departe”. De exemplu, eu mă întreb de ce nu mă vindec de boala cititului nici acum, când ochii mă ajută tot mai anevoie, când obosesc şi nu mai pot alerga noaptea prin câmpiile de gânduri ale unor oameni deosebiţi, scriitorii cei buni, cei adevăraţi.
Mă întreb, dar mi-e teamă să răspund. Pentru că fără aceste boli şi bucurii n-aş mai fi sau aş fi altul, străin de mine.
Transcriu aceste rânduri şi gânduri având în faţă o carte în care mi-am reîntâlnit doi prieteni buni, doi scriitori care respiră lângă mine în aerul de leac al unui cenaclu bucureştean pe care întemeietorii lui l-au numit fioros: „Catacomba”.
Vorbesc despre Theodor Damian, cel de la Botoşani şi de la New York, şi despre Florentin Popescu, acela de la Chiojdul Buzăului şi de la Bucureşti.
Ei mi-au dăruit o carte ca o bucurie de toamnă lungă în acest an crispat şi ciudat, trăit sub semnul unei molime nimicitoare. Cartea se cheamă Convorbiri cu Theodor Damian, e semnată de Florentin Popescu şi editată la Rawex Coms de minunata noastră prietenă, Raluca Tudor.
Nu e o carte de „convorbiri” în sens clasic. E un portret-interviu, pe care Florentin Popescu, scriitor, gazetar, istoric literar, îl realizează cu un om cu totul deosebit prin biografie, operă şi idealuri, un om pe care eu l-aş defini doar astfel: o busolă a spiritului românesc. Busola arată Nordul, mereu Nordul, ca un semn de la care poţi să judeci toate zările cardinale. Pentru că el, scriitorul, profesorul universitar, omul de cultură Theodor Damian, s-a născut în Nordul magic al acestei ţări numite România. Din Bucovina, din aerul care se respiră şi la Ipoteştii lui Mihai cel Etern, a plecat apoi, urmând vocaţia credinţei sale de preot ortodox, în lumea largă, la Lausanne, după aceea la New York, în Lumea Nouă, unde şi-a întemeiat familia şi viaţa.
Florentin Popescu ştie, simte acest drum cu semnificaţii aparte şi-l luminează cu întrebări pertinente, tocmai pentru a-i desluşi toate sensurile.
Un interviu se poate face în mai multe feluri. Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, am o experienţă de o jumătate de veac în meseria asta nebună, în cursa asta de fluturi, cum am numit-o într-o carte a mea. Poţi să faci un interviu formal, să dai impresia că interlocutorul serveşte numai ideile tale, scopurile tale. Poţi să faci un interviu în care să demaşti, să loveşti, să faci dezvăluiri de tot felul. Dar, mai presus de toate aceste formule gazetăreşti, poţi să faci un interviu de bun simţ, de cunoscător profund al interlocutorului tău, pe care vrei să-l aduci în faţa luminată a lumii. Aceasta din urmă este maniera la care apelează Florentin Popescu.
Pentru că omul şi opera care-i stau în faţă sunt copleşitoare. Aşa că „reporterul” îl provoacă, discret şi cu prietenie caldă, pe Theodor Damian să vorbească despre copilăria lui, despre aventurile existenţiale ale băiatului sărac, având o valiză de carton presat şi încercând să urmeze cariera de preot. La început, fără a-şi pierde podoaba capilară, fără a se lăsa umilit, atunci când încearcă să ajungă seminarist. Apoi revenind cu toate convingerile lui. Urmează Lumea din Nord, prietenii, visele dintâi. În continuare, o carieră fulminantă de preot şi cărturar, bursa la Lausanne, cu recomandarea unui mare ierarh ca Antonie Plămădeală, după aceea trecerea „apei celei mari” în New York, unde a rămas până azi.
Abilitatea gazetărească a lui Florentin Popescu îl conduce pe interlocutorul său pe drumurile unei vieţi în care Theodor Damian, omul blând şi cald pe care noi, toţi prietenii lui, ne-am obişnuit să-l numim Doru Damian, a realizat, rând pe rând, publicaţii, parohii (la Lausanne şi New York), un Institut Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, o revistă de circulaţie mondială, „Lumină lină”, ca în splendidul poem al lui Ioan Alexandru şi ca în rugăciunea fundamentală a credinţei noastre. Şi alte şi atâtea lucruri care pot să încapă într-o viaţă de om.
A-l face pe un asemenea interlocutor să se destăinuie, să se mărturisească, înseamnă a fi un excelent gazetar. Şi autorul cărţii, Florentin Popescu, demonstrează acest lucru. În paginile tulburătoare, Theodor Damian nu vorbeşte nici pe departe doar despre el însuşi. Vorbeşte despre lumea în care s-a născut şi a crescut, despre oamenii care îi sunt alături azi, într-un concept de diasporă românească fără niciun fel de conotaţii politice contemporane. Despre prieteni, despre scriitori, despre oameni cu dor de ţara lor natală. Şi, cu duioşie de poet adevărat, despre femeia care l-a însoţit în aventura vieţii lui, despre doamna Claudia, „o nemţoaică mai româncă decât mulţi români”, despre ajutorul primit de la ea în tot ce a făcut.
Ar mai rămâne un mister: Theodor Damian, poetul profund din Semnul Isar şi din atâtea alte volume pe care le-a publicat. Citiţi, vă rog, motto-ul acestor însemnări şi poate veţi înţelege misterul talentului unui poet adevărat.
Doamne, ce carte de învăţătură mi-a trimis prietenul meu vechi, colegul meu de facultate, scriitorul Florentin Popescu!
A se citi toamna, când fumegă septembrie, când se face lumină în vii, când pământul miroase a vin bun şi nou şi când ne e dor să fim încă un pic tineri.

Nicolae Dan Fruntelată / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.