◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Romanţa „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” şi Natalia Negru

În mod paradoxal, titlul acestei romanţe reactualizează povestea trioului Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel şi Natalia Negru – muza şi, pe rând, soţia celor doi. Evocarea unor date din viaţa şi activitatea acestora va dezvălui aspecte pe care, poate, posteritatea le-a uitat.
Şt. O. Iosif (1875-1913) se naşte la Braşov, din părinţi originari din zona Târnavelor şi a Albei Iulii. Poetul o cunoaşte pe Natalia Negru (1882-1962), fiica învăţătorului Avram Negru din Tecuci, pe când aceasta era studentă, iar el custode la Biblioteca Fundaţiei. În 1904, se recăsătoreşte cu ea la Buciumeni, în ţinutul Tecuciului. Prietenul său de nedespărţit era scriitorul Dimitrie Anghel (1872-1914), născut la Corneşti (Iaşi); cei doi au scris în colaborare
٭„Caleidoscopul lui A. Mirea” (1908-1910), operă care, după opinia lui G. Călinescu, îmbogăţeşte literatura umoristică prin cronici fanteziste versificate, având ca obiect atmosfera socială, culturală, cu tentă etică;
٭„Legenda funigeilor” (1907) – poem dramatic după o idee din folclorul scandinav, în care domină fabulosul romantic;
٭„Cometa” (1908) – comedie;
٭„Carmen saeculare” (1909) – poem dramatic, evocând pagini de istorie naţională din perioada Unirii Principatelor;
٭„Cireşul lui Lucullus” (1910) – schiţe;
٭„Portrete” (1910)
Şt. O. Iosif era un patriot înflăcărat şi regreta că n-a rămas în Ardeal, ca Octavian Goga, să lupte pentru unitatea românilor:
Să fi rămas în casa de sub deal
De unde-n neguri vezi sclipind Carpaţii,
Dar eu m-am dus şi te-am lăsat Ardeal,
Ca un fugar mi-am părăsit eu fraţii.
Spre sfârşitul vieţii, îi face regelui Carol o rugăminte solemnă, ca un jurământ:
Recunoaşte-ne Ardealul…
Acesta este gândul meu –
Auzi-mă, Tu, Dumnezeu!
Colaborarea strânsă cu Dimitrie Anghel duce însă la destrămarea căsniciei: acesta din urmă se îndrăgosteşte de Natalia şi o determină să divorţeze de Şt. O. Iosif şi să se căsătorească cu el. „Anghel îi luă soţia – scrie G. Călinescu în „Istoria literaturii române…” – care nu făcu fericit nici pe al doilea bărbat”, dar nici acesta n-a făcut-o fericită pe ea: „O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească, provoca lumea la duel.” (p.691, ediţia 1982) „În august 1910, Iosif îşi implorase soţia să se gândească bine la pasul pe care îl făcea. N-o putea urî, îndrăznea a se numi încă soţul ei cinstit şi devotat. Femeia se despărţise, nu fără regret, sentiment pe care înflăcăratul Anghel îl intuia iritat”
Iosif moare pe 22 iunie 1913, la Spitalul Colţei, de un atac de congestie. Avea numai 38 de ani. La moartea acestuia, Anghel „nu mai avu probabil nici o îndoială asupra puterii postume a jalnicului adversar care retrăia în amintirea soţiei. De unde tragedia […] În cele din urmă, chinuit de pasiune contrariată, se sinucide” (se împuşcă), în octombrie 1914, dar nu moare pe loc. Se stinge la Iaşi, pe 13 noiembrie 1914. Avea 42 de ani.
Natalia Negru a fost, la rândul ei, scriitoare cunoscută în epocă: poetă, prozatoare, traducătoare şi memorialistă. În 1909 publică volumul „O primăvară – cântece” cu versuri „confesive” cu pronunţat caracter liric. Colaborează la săptămânalul „Minerva literară ilustrată” (15 nov. 1903 – 3 aug. 1914), revistă care-şi propune să publice „pe lângă lectura captivantă datorită scriitorilor celor mai cunoscuţi şi apreciaţi, pe lângă articole şi desenuri din cele mai artistice, mai cu gust, să descreţească toate frunţile, pe lângă alte articole şi ilustraţii asupra actualităţii […] şi un foarte variat material de sfaturi casnice, o cronică a modei cu un model în ilustraţie” (colaborau şi Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Emil Gârleanu, M. Sadoveanu, I. Slavici, Barbu Nemţeanu, G. Topîrceanu ş.a.)
După ce, în 1912, Şt. O. Iosif publică volumul „Cântece” cu versuri lirice în care-şi exprimă durerea pierderii „în veci iubitei Lia”, Natalia publică în 1913, „Mărturisiri” – nuvele confesive şi miniaturi sentimentale”.
În 1921, publică poemul dramatic „Legenda” iar în 1924, Helianta – Două vieţi stinse. Mărturisiri despre tragedia poeţilor care i-au fost soţi. Moare la Tecuci, pe 2 sept. 1962, la 80 de ani.
În cele ce urmează vom dezvălui legătura dintre Natalia şi romanţa scrisă de Cincinat Pavelescu (1872-1934). La începutul anilor ’80, am fost preşedintele Comisiei de bacalaureat la Liceul „Sf. Sava”, ocazie cu care l-am cunoscut pe G. M. Rădulea, director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Aveam acelaşi drum spre casă – eu locuiam pe Calea Giuleşti, el pe Bulevardul Constructorilor şi-l duceam adesea cu maşina mea. Era un om volubil, fost activist, dar, spunea, „n-am uitat niciodată că sunt profesor”. Într-unu din taifasurile noastre, mi-a relatat „Cum a scris Cincinat Pavelescu romanţa Îţi mai aduci aminte doamnă?”
„În 1955, am plecat cu electromotorul de Bucureşti-Iaşi, să ajung la Bârlad, să mă-ntâlnesc cu şeful raionului. În tren, aveam locul 14. După ce mi-am pus bagajul sus, m-am aşezat comod, lungindu-mi gâtul să mă uit pe fereastră. Atunci intră o „tovarăşă” cu un geamantan mic, de piele şi zice:
– Eu am numărul 13, domnule! Dumneavoastră, 14, locuri alăturate. Vă rog să schimbaţi locul cu mine, treceţi dumneavoastră la fereastră. Toată viaţa numărul 13 mi-a purtat ghinion. [să nu uităm că în 1913 a murit Şt. O. Iosif, iar pe 13 noiembrie 1914 se stinge din viaţă Dimitrie Anghel]. Vreau să ne cunoaştem!
– Ştiu, doamnă, sunteţi soţia celor doi poeţi simbolişti, aşa vă spune toată lumea.
Era în doliu, venea de la Cluj, de la înmormântarea Profesorului Dimitrie Negru [n. 1883, la Buciumeni], doctor, cu studii privind razele X şi radiologia, în general. Din multele ei aduceri aminte – că vorbea aproape numai ea – mi-a mărturisit că romanţa „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, de fapt, poezia, i-a fost dedicată ei. A povestit cum, în prima decadă a secolului, Cincinat Pavelescu avea un proces la Tecuci – un omor „scuzabil” (un copil de „chiabur” [sic!] omorâse un om necăjit); Cincinat a pledat cu toate argumentele juridice, literare, psihologice şi a câştigat procesul: tânărul inculpat a fost declarat nebun şi a fost condamnat la un an cu suspendare.
Natalia Negru, care-i cunoştea reputaţia, i-a prezentat şi ea avocatului „victorios”, un proces, în timp ce călătoreau cu acelaşi tren.
– Maestre, vă angajez, cunosc faima dumneavoastră, vă invit la mine la Buciumeni, am un refugiu şi la Munteni, tot lângă Tecuci… Sunt în compania celor doi poeţi pe care-i cunoaşteţi…
– Nu vin, doamnă, sunteţi tânără, drăguţă, chiar frumoasă…
Au mers împreună până la Focşani, unde au coborât. S-au dus la un restaurant de lângă Liceul „Unirea”. Ea le transmisese „celor doi soţi” când soseşte trenul. Au venit cu un Ford vechi şi au încins un chef în patru. S-au simţit bine, toţi erau cu ochii pe Natalia. Dimineaţa, Cincinat a luat trenul spre Bucureşti.
Timpul şi-a văzut de mersul lui, cu bune şi rele şi, după aproape 20 de ani, Natalia şi Cincinat s-au întâlnit la Paris, unde epigramistul se refugiase din cauza războiului. Cunoştea capitala Franţei încă din timpul studenţiei, aici avea prieteni, aici a scos publicaţia „Le courier franco-roumain, politique, économique et littéraire” în care cu mijloace proprii, susţinea cauza României Mari. Natalia şi Cincinat s-au întâlnit pe Saint-Dominique, stradă aflată în apropiere de Tour Eiffel. Au fost impresionaţi de schimbare: ea, cu părul aproape alb, el, mai mult chel. Atunci au evocat momentul de neuitat al petrecerii „în patru” de la Focşani. Şi inspiraţia a ţâşnit de la sine.
Îţi mai aduci aminte, doamnă,
Era târziu şi era toamnă
Şi frunzele se-nfiorau
Şi tremurau în vântul serii…
– Ei, domnule, a spus ea, viaţa nu e alta, e asta pe care-o trăim, asta e viaţa.”
Aici s-a încheiat relatarea profesorului G. M. Rădulea, bucuros că a putut să aducă această informaţie despre geneza poeziei lui Cincinat Pavelescu, intitulată, iniţial, Intimă, devenită romanţa „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” pe muzică de Ionel Fernic (1901-1938) – poet, compozitor şi pilot de încercare, plecat în sferele cereşti în accidentul de avion Cernăuţi – Bucureşti, în care era simplu pasager, avion prăbuşit în zona Câmpulung Moldovenesc. Iată, deci, cum s-au stins, în plină tinereţe, creatorii de artă literară şi muzicală, Şt. O. Iosif, la 38 de ani, Dimitrie Anghel, la 42 de ani, iar Ionel Fernic, la 37 de ani. Ca o curiozitate, amintim faptul că şi Carlos (Charles) Gardel (1890-1935), autor-compozitor şi interpret, născut în Franţa, la Toulouse, care a emigrat, cu părinţii în Argentina, contribuind la popularizarea tangoului în lumea întreagă, a avut acelaşi sfârşit ca Ionel Fernic: a murit într-un accident de avion, fiind înmormântat la Buenos Aires.
E curios cum, în vârful condeiului, informaţiile se-nlănţuiesc, una se cheamă pa alta.

Elis Râpeanu /UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *