George Orwell- destin între Orient şi Occident

 „Acesta era Orientul. Miresme de ulei de nucă de cocos, lemn de santal, scorţişoară şi şofran pluteau peste ape în aerul fierbinte, ameţitor…” (Orwell, Zile birmaneze, 2016). George Orwell reprezintă o mărturie lucidă a perioadei de dominaţie a Occidentului asupra Orientului. Poliţist în Birmania de Jos, autorul George Orwell se simţea detestat de foarte multă lume din spaţiul oriental. „Sentimentul antieuropean era foarte acut(…) Ca ofiţer de poliţie, eram o ţintă clară şi mi se întâmpla să fiu provocat ori de câte ori nu părea periculos.” (Orwell, Cum am împuşcat un elefant, 2018) Atitudinea împotriva imperialismului este vădită, Orwell fiind în asentimentul populaţiei orientale . „Mă convinsesem că imperialismul este malefic”. (op.cit.)

„Eram tânăr şi fără educaţie şi fusesem nevoit să relectez la problemele mele în tăcerea deplină ce îi este impusă oricărui englez aflat în Orient.”(op.cit.) Autorul pendulează între două porniri: una de ură faţă de imperiul pe care îl slujea, alta de furie împotriva „micilor brute”(op.cit) care îi erau piedici în exercitarea meseriei. Dualismul din gândirea autorului este derivat din experienţa sa pe tărâm oriental şi din veşnica preocupare de a se reconsidera în funcţie de atitudinea celorlalţi. Această căutare de reconsiderare este specific occidentală.

      „Se uitau la mine ca la un scamator pe cale să-şi facă numărul. Nu mă plăceau, dar având în mâini puşca magică, pe moment eram demn de atenţie”(op.cit.) Apare prezentat europeanul din punctul de vedere al gloatei orientale, mulţime avidă de senzaţional şi de teatralitate. Teatralitatea este regăsită adesea în Orient în artă, arta fiind o prelungire a felului de a fi. Măştile, dansul, arhitectura, aşezarea florilor, a mâncării, nenumărate exemple în care apare o lume asimetrică deschizătoare de dramă. Autorul mărturiseşte că în faţa elefantului, împins de „două mii de voinţe”(op.cit.), a intuit secretul dominaţiei rasei albe în Orient,„deşertăciunea”(op.cit.) acestei superiorităţi. Albul devine un tiran, îşi distruge propria libertate: este numit ”sahib”.(op.cit.) Termenul de „sahib”presupune hotărâre şi logică în acţiuni. Albul nu se putea face de ruşine în fruntea mulţimii orientale, nu putea da înapoi, trebuia să împuşte elefantul. În mintea autorului se zbat incertitudini, acestea fiind de natură occidentală. I se pare o crimă împuşcarea unui animal mare, paşnic în acel moment. Occidentalul nu are dreptul să îşi arate sentimentele în faţa băştinaşilor, inclusiv frica, spaima. Uciderea elefantului este descrisă răvăşitor…În finalul eseului, Orwell ne dezleagă taina tristă a omorârii unui astfel de exemplar: „făcusem asta doar ca să nu pic de prost.”(op.cit.)

        Opera de ficţiune „Zile birmaneze” este inspirată din experienţa întunecată a celor cinci ani petrecuţi în poliţia birmaneză de către Orwell. Roman experenţial, acesta devine un document şi o mărturisire tulburătoare. Trăind în altă lume în mod conştient, Orwell ajunge să iubească această lume şi să transfere iubirea sa către personajul construit în ficţiune. Personajul John Flory este alter-ego al naratorului :”îi descrise cum ucisese un elefant cu câţiva ani în urmă” (Orwell, Zile birmaneze, 2016). Legătura dintre eseu şi roman apare evidentă. Concepţiile lui sunt specifice: „În Anglia orice om este liber; ne vindem sufletul în public şi ni-l răscumpărăm în particular, printre prieteni.”(op.cit.) Singurătatea este dominanta lui, iar Anglia nu mai era pentru el un remediu împotriva singurătăţii. De aceea alesese să trăiască în Birmania, în afară de cărţi nimic nu îl mai lega de Europa. Îşi dorea să găsească o parteneră sau un prieten care să iubească autentic Birmania sau să o urască de asemenea.

      Naratorul descrie oraşul Kzauktada, făcând trimitere la Marco Polo, la cel de al doilea război birmanez. Occidentalii din Clubul Europenilor sunt prezentaţi ca nişte persoane parazite, beţive, dezgustătoare:”dând mâna cu labele lui asudate şi aruncându-ne în faţă respiraţia lui mirosind a usturoi.” (op.cit.) Clubul în sine este o combinaţie nefericită de occidentalism şi orientalism:”o bibliotecă părăsită…o masă de biliard veche şi uzată(…)” Petuniile europene din curte crescuseră anormal, precum toată această imixtiune nefericită între două lumi:”petuniile erau atât de uriaşe încât păreau nişte arbuşti.” Europenii afişează păreri discriminatorii:”mai bine mor într-un şanţ decât să văd un negrotei aici”(op.cit.). Ellis manifestă o ură neobosită pentru orientali :”orice urmă de sentiment prietenesc faţă de un oriental i se părea o perversiune oribilă.” Naratorul consideră că un astfel de om nu ar trebui să calce în Orient, cauzând o imagine negativă a europenilor. Practic se fac de râs englezii cu un astfel de om în Orient. Acelaşi sentiment de ruşine, mândrie camuflată, l-a condus pe autor la săvârşirea faptei haotice de ucidere a animalului, întâmplare analizată în eseul „Cum am împuşcat un elefant”. Iată haosul occidental surprins din nou, într-o manieră amară, printr-o viziune realistă.

  Doamna Lackersteen reprezintă tiparul europeanului care se consideră superior, fără a avea un merit deosebit în afară de apartenenţa la o rasă:”cu toate reformele astea înspăimântătoare şi insolenţa pe care o învaţă din ziare, nu mai avem nicio autoritate asupra băştinaşilor.”(op.cit.) Dispreţul faţă de cei ocupaţi, snobismul, artificialitatea, iată elemente negative atribuite occidentalului. Citatul din eseul „Marrakech” surprinde aceeaşi superioritate oferită de diferenţa de statut social, economic :”când vezi cum trăiesc oamenii, şi mai ales cât de uşor mor, întotdeauna ţi-e greu să crezi că te plimbi printre făpturi omeneşti.” (Orwell, „Marrakech„, 2018)

   Westfield are o viziune pesimistă asupra dominaţiei britanice:”e timpul să plecăm de-aici” (Orwell, Zile birmaneze, 2016) . Domnul Macgregor este prezentat într-o manieră moderată din punctul de vedere al principiilor sociale:”nu avea nicio prejudecată împotriva orientalilor; în fapt, îi plăceau foarte mult. Cu condiţia să nu li se acorde nicio libertate…”. Acest punct de vedere este al occidentalui care cataloghează drept o specie subumană tot ceea ce nu vieţuieşte în cadru european. Faptul că Macgregor pare că suferă din cauza discriminărilor aruncate de colegii de club la adresa indigenilor este doar o aparenţă, o faţadă arborată de un ins care priveşte Orientul ca pe un insectar. Membrii clubului discută problema introducerii în comunitate a unui băştinaş ca pe o problemă statală, picând în ridicol:”e un moment critic şi avem nevoie de orice fărâmă de prestigiu pe care-l putem obţine”(op.cit.). Prestigiul este invocat în numeroase luări de poziţie, ocuparea Indiei este o problemă de orgoliu. Supremaţia rasei albe conferă un oarecare drept de ocupaţie, principiu călăuzitor pentru imperialismul vremii. Occidentalii inculpă pe orientali pentru lipsa de curaj, acceaşi problemă se dezbate şi în conştiinţele orientalilor. Două lumi diferite care vor să convieţuiască cu interese mercantile. În cadrul clubului, personajul Flory este o figură distinctă,”corcitură”, considerat prieten cu băştinaşii. Semnul lui de pe faţă îl marchează în acest grup de englezi aflat în disoluţie, precum lumea occidentală avidă de mărire. Personajul Flory este marcat printr-un defect facial care îl complexa. Englezii din Club îl consideră un intrus, din rândul celor de care se temeau, culpabilitatea existând în conştiinţa lor:”acel înnebunitor dispreţ ce se aşterne atât de firesc pe chipurile mongoloide”(op.cit.).. Flory reiterează aceeaşi problemă a prestigiului în discuţia cu doctorul Veraswami:”Prestigiul britanic, povara omului alb, pukka sahib sans peur et sans reproche…”(op.cit.). Burra-sahib (european de rang), pukka-sahib sunt sintagme folosite de indigeni pentru caracterizarea europenilor. Doctorul este echilibrat în opiniile sale şi consideră că englezii au o inimă de aur sub exteriorul lor dur, apreciind acţiuni civilizatoare ale unora. Credinţa doctorului indian în justiţia britanică era de nezdruncinat, considerându-se pe sine component al unei „rase inferioare şi degenerate.” Flory amendează”prefăcuta camaraderie”dintre englezi, o interpretează ca pe o necesitate politică:”fără îndoială, băutura este cea care menţine maşinăria în funcţiune.”(op.cit.) Naratorul implicat în poveste atribuie lui Flory din nemulţumirile lui legate de scopul prezenţei occidentalilor în Orient: dorinţa de a jefui, nu de a civiliza. Personajul este de părere că englezii au stopat progresul indienilor, fiind de părere că independenţa este o condiţie a progresului (oferă exemplul Siamului, nu al Japoniei neaprobate de doctorul indian). Pericolul distrugerii culturii naţionale birmaneze, a specificului acestei lumi, îl preocupă pe Flory.Uniformizarea culturală îl sperie. Prestigiul este preocuparea de asemenea a doctorului indian: „pressstigiul esste ca un barometru”… Relaţia de prietenie dintre el şi englezul Flory reprezintă o treaptă a prestigiului, care îi poate oferi protecţie împotriva lui  U Po Kyin.

   Ma Hla May este prezentată în detaliu, „o păpuşă stranie şi totuşi frumoasă într-un mod grotesc(…) mireasmă de lemn de santal şi ulei de nucă de cocos.”(op.cit.) Birmaneza este caracterizată un obiect, un serviciu necesar „stăpânului său”.Femeia joacă parcă o piesă de teatru, artificialitatea fiind sugerată prin atitudinile voit împrumutate de la europeni, ataşate fals peste obiceiurile orientale. Adoptă poziţia de „bo-kadaw- soţia unui bărbat alb”, fiind preocupată de ambele lumi. Ko S’la este slujitorul credincios, cunoscător al tradiţiilor orientale, prieten din tinereţe al lui Flory. Tonul, formulele de adresare, atitudinile, toate acestea denotă devotamentul pentru englezul pe care îl slujeşte. Înclin să cred că acest devotament este specific lumii autentice orientale care fuge de individualitate şi se dedică unui ideal colectiv. Acelaşi ideal colectiv este invocat şi de Flory când îşi scuză lipsa de curaj în situaţia semnării notiţei împotriva prietenului său, doctorul indian:”În Birmania înveţi că nu trebuie săte ridici împotriva opiniei publice.”(op.cit.) Primirea anonimei în care i se atrage atenţia asupra prieteniei cu doctorul Veraswami îi dislocă lui Flory interogaţia:”La ce bun să-ţi salvezi propriul suflet dacă pierzi lumea întreagă?”

   Descrierea de tip tablou a atmosferei transmite sentimentul dominant al textului, prin viziunea narativă aleasă:”înspăimântător să te gândeşti la cerul acela albastru, orbitor, ce se întindea senin şi nesfârşit peste Birmania, India, Siam, Cambodgia, China.”(op.cit) Întâlnirea dintre două femei diferite ca rasă şi mentalitate este magistrală pentru sugerarea identităţii prin diferenţă:”una de-abia colorată, ca o floare de măr, cealaltă întunecată şi stridentă, cu o lucire aproape metalică pe cilindrul de păr din abanos şi mătasea roz-somon a cămăşii.”(op.cit.) Elizabeth este occidentala care face diferenţa cu Ma Hla May. Aspiră către spaţiul libertăţii americane, visătoare, iubitoare de civilizaţie. Păr tuns scurt, ochelari cu rame de baga, alură de artistă, naturală în manifestări. Amuzantă este prezentarea făcută de Flory birmanezei, numind-o „spălătoreasă”. Uitase că în Birmania nu există aşa ceva, bărbaţii spălând rufele în această lume. Elizabeth va afla acest obicei ulterior…Un zâmbet din colţul gurii, persuasivă naraţiunea lui Orwell!

   Admiraţia pentru muzica şi dansul specific birmanez ( un spectacol pwe) este vădită în episodul din casa lui U Po Kyin, in care sunt invitaţi Flory şi Elizabeth:”Toţi asiaticii au ceva diabolic. Şi totuşi, când priveşti mai îndeaproape, ce artă, câte secole de cultură descoperi în spate!”(op.cit.) Putem spune că există în acest moment şi „privirea” a treia asupra spaţiului oriental, prin perspectiva fetei vizitatoare. Flory ar fi dorit ca Elizabeth să nu privească Birmania cu ochiul mărginit,”lipsit de interes al unei memsahib”. Flory crede că este o „excentricitate să fii alb”, iar Elizabeth consideră aceste idei „caraghioase”. Elizabeth califică pe cei doi euroasiatici Francis şi Samuel „degeneraţi”. Flory încearcă să nu fie „un pukka sahib” atunci când are curaj. Atitudinea fetei devine ostilă în timp, aspră, consideră metişii anormali. Aventura de la târg, apoi popasul la prăvălia lui Li Yeik îi stabileşte părerea clară fetei că această lume este murdară, complet sălbatică.

    Lumea alterităţii va reveni în scrierile mele şi mă simt îndatorată să vă deschid această perspectivă printr-un semn de carte…

Orwell, G. (2018). „Marrakech”. În G. Orwell, „Cum am împuşcat un elefant”. Iaşi: Polirom.

Orwell, G. (2018). Cum am împuşcat un elefant. În G. Orwell, Cum am împuşcat un elefant. Iaşi: Polirom.

Orwell, G. (2016). Zile birmaneze. Polirom.

 

 Ioana Reiter-Sandu / UZP

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.