EMINESCU: ROSTIREA DEMIURGULUI

Lui Eminescu, scriitorul începuturilor limbii noastre artistice (poezie, proză, publicistică, filosofie), i se publică, în anul 1883, prin grija lui Titu Maiorescu, volumul Poesii, singura carte ivită în timpul vieții. Restul scrierilor sale, recuperate în 16 volume, provin din cele 44 caiete, păstrate la Academia Română, comentate cu atâta har de filosoful Constantin Noica și publicate postum, mai întâi de Magdalena D. Vatamaniuc în Fragmentarium (1981). Scrierile eminesciene din Caiete au fost repartizate în 7 teme, dând dimensiunea preocupărilor sale nepoetice: Știință, cultură, civilizație, progres (I), Filosofie (II), Probleme sociale (III), Filologie, Folclor (IV), Matematică, fizică, științe naturale (V), Artă, literatură (VI) și Istorie, geografie, biografie (VII). Sunt, desigur, ”însemnări de lucru”, dar care mărturisesc ”o nepotolită sete de cunoaștere”, o dorință de a știi, având ”slăbiciune” pentru numeroase ramuri ale științei, după cum își amintește I. Slavici. Cercetând Caiete eminesciene manuscrise, C. Noica are revelația ”omului deplin al culturii române”, ispitit de construcția tinerei spirtualități românești și de configurarea limbii române literare, proaspăt organizată în grafie latină. În caiete, se regăsesc însemnări politice, sociale, artistice, meditații, frânturi lirice, înscrisuri vulgare, dar aceste texte ”căzute ca o pilitură de aur din strungul meșteșugarului” (Perpessicius) completează imaginea unui geniu, conturând întâiul geniu al culturii române. 

Eu cred că cei trecuți prin liceu recunosc valoarea poemului Luceafărul, care începe sub forma unui basm: ”A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Și așa, povestea fetei împărătești, îndrăgostită de o stea înnebunită de farmec pământean, curge în 98 de catrene. Luceafărul vibrează de iubire la chemarea îndrăgostitei de farmecul ”luminii reci”. La un moment dat, iubirea Luceafărului atinge accente dramatice, fiind hotărât să strice ordine lumii, să meargă la Demiurg și să solicite împământenirea, să renunțe la nemurire, să devină om ”în schimbul unei ore de iubire”. 

Vorbirea Demiurgului are o versiune maximală în ciornă, superbă alcătuire silabică, destul de diferită față de ceea ce cunoaștem noi din edițiile populare ale poeziilor eminesciene. Cunoscuta strofă primă (”Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”) este, în Caiete, mult mai profundă și altfel exprimată poetic:

Hyperion, care-n genuni/ Atârni c-o lume-n tine/ Tu nu îmi ceri numai minuni/ Ci să mă neg pe mine”/ Strofa poate constitui baza unui volum de filozofie autentică. Demiurgul nu e o entitate, ci o însumare echilibrată de eoni, iar dorința unuia (cum e Lucifer) de căpăta individuație înseamnă negarea cosmică a Supremului. Toate sunt puse la locul lor cu cumpănire, chibzuință și rânduială. Dar o dorință a unei ”preafrumoase” râvnește să creeze haos și dezagregare. Ce suprem omagiu aduce Poetul iubirii pământene!

Din 25 de strofe, au fost păstrate 22, iar câteva au fost modificate, pentru ca, în ediția antumă Maiorescu, vorbirea Demiurgului să fie esențializată în 7 strofe, fiind omise trei. În ediția princeps (1883), cele trei strofe sunt următoarele: ”Vrei să dau glas acelei guri/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare”// Vrei poate-n faptă să arăți/ dreptate și tărie?/ Ți-aș da pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție.// Îți dau catarg lângă catarg/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea – nu se poate”//. O altă sursă de filosofare.

În fine, în manuscris, figurează o strofă plină de mister fermecător: ”Cum s-ar putea să fii zidit/ Din lacrimi și din vină/ Fiind în veci nerăsărit/ Lumină din lumină”//, îi zice Demiurgul întru convingerea rătăcitorului îndrăgostit. Doamne, după opinia eminesciană, iubirea are puterea de a destabiliza cosmosul. Ne oprim aici cu încântarea. Amintirea lui Eminescu, acum la 171 de ani de la naștere, poate conduce mâna oricărui iubitor de frumusețe în raftul bibliotecii spre cartea cu Luceafăr, lasându-și fermecate gândul și sufletul (măcar o clipă) de gestul unei fete îndrăgostită de o stea, chemând-o să-și piardă nemurirea pentru o ”oră de iubire”. 

Anton ILICA / UZPR



Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.