La data de 9 iulie 1868 la Iași apărea
manualul ”Metodă nouă de scriere și cetire pentru usulu Clasei I primariă”, având ca autori institutorii: Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Recenu și A. Simionescu.
Acesta răspundea cerințelor epocii de a se crea manuale școlare originale, într-o limbă populară, cu litere latine, după metode moderne.
Manualul este structurat în 3 părți: I ”Litere mici de scriere și de tipariu. Cuvinte une-silabe și propuseciuni”, II ”Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni”, III ”Istorioare, morale, fabule, poezii și proverbe; Alfabetul chirilic comparativ cu cel român; Cuvinte și texte scrise cu alfabet chirilic; Rugăciuni scrise cu litere latine; Tabela adunării și a scăderii, Tabela înmulțirii, Tabela împărțirii, Tabela de înmulțire a lui Pitagora.”
Încă de la apariție, cartea și-a dovedit utilitatea și prin indicațiile metodice pe care le conține.
S-a bucurat de mare succes în epocă și până în 1893 a fost reeditată în 23 de ediții succesive.
Mihai Eminescu, în calitate de revizor școlar, a întocmit un raport pe baza acestui manual, prin care îl recomanda Ministerului Instrucțiunii Publice pentru a fi folosit în întreaga țară.
El își justifică propunerea prin originalitatea manualului și metodele de predare-învățare aplicate în carte: ”Cartea introduce în clasa I-ea esercițiile de intuițiune, înainte de a pune abecedarul și pana în mâna copilului. Cunoștințele se dau pe cale intuitivă, încât copilul ajunge prin judecata proprie la ele, iar învățătorul îl conduce numai. Cartea urmează metoda sonetară. Consoanele se dezbracă de elemente vocalice și se dau curate….Cartea se deosebește în mod favorabil de alte tractate de acest soi prin aceea, că e o lucrare cu totul originală, nu copiată sau prelucrată după manuale străine. Ea este fructul experiențelor a doi învățători, înzestrați de la natură cu darul de a instrui.”
În susținerea originalității manualului și a metodelor propuse pentru dobândirea și consolidarea cunoștințelor și formarea deprinderii scris-cititului, Eminescu recurge la comparații care îmbină talentul poetului cu profunzimea și realismul gândirii acestuia: ”Deosebirea între metoda propusă de această broșură și învățarea rutinară și mecanică… este deosebirea dintre învățământul viu și intuitiv și mecanismul mort al memorării de lucruri neînțelese de copii, este deosebirea dintre pedagogie și dresură. Într-adevăr, metoda veche a silabisării, a memorării mecanice de semne și cuvinte, inteligența copiilor nu era cu mult mai bine tractată decât inteligența unui animal, care se deprinde prin frică și silă la o mulțime de apucături automatice, de care nu își dă seama.”; ”C-un cuvânt autorii cărții aplică în privința spiritului uman aceeași metodă binecuvântată, pe care naturaliștii o recomandă pentru corp. Niciun om nu se întărește cetind un tractat de gimnastică, ci făcând eserciții; niciun om nu se-nvață a judeca cetind judecăți scrise de alții, ci judecând singur și dându-și singur seama de natura lucrurilor. ”
Concluzia lui Mihai Eminescu este că această carte ”însemnează începutul unei reforme adânci în instrucția elementară; ea a rupt-o cu dogmatismul; isvorul metodei propuse este însăși natura inteligenței; procesul ei de dezvoltare. ”
Raportul întocmit de Eminescu pe baza abecedarului lui Ion Creangă este o dovadă a originalității, profunzimii, justeței și actualității gândirii pedagogice eminesciene. Metodele pedagogice propuse de acest manaul sunt valabile și astăzi, cu singura deosebire că metoda sonară se numește metoda fonetică, analitico-sintetică.
Dar să vedem cum este privit manualul și din perspectiva unui elev care s-a inițiat în tainele scris-cititului cu ajutorul lui și anume Mihail Sadoveanu (1970, pag.35)
”Cartea pe care mă necăjeam, urmărind cu degetul și cu priviri mirate buchi mari, întortocheate și cârligate ca niște gângănii, era abecedarul lui Creangă.”
Cauza pentru care această carte i-a dat mare bătaie de cap o lămurește Sadoveanu însuși: Era o carte fără imagini, încâlcită și misterioasă, pe care n-o puteam dezbate.”
Absența imaginilor o făcea prea abstractă, inaccesibilă gândirii concrete a copilului de clasa I. Iluminarea i-a venit într-o zi de primăvară grație harului pedagogic al domnului Trandafir, care i-a dus în afara localității și le-a ținut o lecție în aer liber. Cu această ocazie le-a citit povestea Capra cu trei iezi despre care le-a spus că se află în abecedarul lor și le-a vorbit despre Ion Creangă ca despre o ființă reală, pe care o cunoscuse la o întâlnire cu învățătorii. Abstractul se concretizase prin cadrul de natură în care se desfășura lecția, prin animalele din poveste. Creangă însuși era o ființă vie în carne și oase care avea darul de a povesti. La aceasta, s-a adăugat, poate, și înclinația nativă a lui Mihail Sadovenau pentru natură și pentru poveste. Cheia de aur a cunoașterii fusese găsită, mintea copilului fusese invadată de lumină și sufletul, de o mare bucurie: ”Acest ceas al luminii ș-al înțelegerii celei mari a rămas legat în amintirea mea cu Capra cu trei iezi și cu povestea ciubotarului. Mergând fericit spre casă, mă opream din loc în loc, și priveam pâraiele primăverii, care curgeau cântând și scânteind pe marginea drumului. Pe urmă deschideam abecedarul și-mi verificam descoperirea…”
Chiar dacă relatarea lui Sadoveanu este ”sinceră și nevinovată” și manualul lui Creangă i-a dat ceva bătaie de cap, aceasta nu știrbește cu nimic valoarea abecedarului care trebuie privit prin prisma momentului când a fost creat, fiind prima lucrare cu un caracter normativ, ale cărei calități evidențiate de revizorul școlar Mihai Eminescu nu pot fi contestate.
Elena TRIFAN/UZPR
Articolul a fost preluat din revista ”Cetatea lui Bucur”, nr. 3/2020