Cred, cititorule, că a te face să înțelegi că suntem clipa care se vede este rostul cel mai de seamă al Poeziei. Am fi de acord dacă ne vom spune că timpul este compus din clipe, dar nu toate clipele se compun din timp, după cum nu toate privirile sunt o vedere. Timpul este forma unei realități cronologice, determinată în mod convențional pentru a întruchipa trecerea materiei. Clipa, însă, are o altă succesiune. Un alt fel de întâlnire dintre prezent și derivatele sale, adică una inexistentă, atâta timp cât clipa se măsoară în stări de veșnicie. Iar starea de veșnicie coincide cu intensitatea sentimentului trăit. În Dragoste. În Credință. În Creație. În Adevăr. În asemenea momente de profundă elevație sufletească, ni s-ar părea că însăși clipa se uită la noi, ne vede și ne reține imaginea.
Iar clipa nu înseamnă momentul. Nici minutul. Nici secunda.
Clipa nu ține de timpul cifrat, ci de ochii care o privesc și pe care-i privim, întrezărind în ei divinul. Iar ochii clipei ne urmăresc pretutindeni, întrucât trăim ca să fim văzuți și observați atunci când dintr-o neatenție firească, confundăm momentul cu clipa. Deseori privirea clipei coincide cu a noastră, fără să știm. Tocmai această necunoaștere ne cheamă să o descoperim în noi înșine. Da, o privire lăuntrică care se uită la tine, prin tine, este Clipa care se vede.
Dacă momentul înseamnă durata unei mișcări, clipa este un dor de a strânge aproape. Un dor de a ne strânge aproape timpul cu care ne-am identificat. Însă aproapele clipei nu se dobândește prin suprimarea distanței fizice. Tocmai în aceste timpuri în care invențiile tehnologice devin născătoare de ceruri pătrate, aceste ecrane performante prin care distanța vizuală se reduce la o iluzie, clipa ne cheamă la o întâlnire cu Sinele.
Reflexivitatea verbală prin care ni se reprezintă clipa, denotă și starea ei autonomă asupra unei perpetuări reciproce în raport cu timpul, care, pentru ca să existe trebuie inventat, pe când clipa, ca să existe, trebuie trăită. Iar clipa există în măsura în care suntem noi, căci clipa ,,se” vede pe sine, ca să ne vadă pe noi. Ea „se” naște pe sine, ca să ne nască pe noi. „Se” răscumpără pe sine ca să ne răscumpere pe noi. Cât de profund a întrevăzut Mihai Eminescu clipa prin rostirea tainicului vers : „Ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mă”. Astăzi ni s-ar părea că poetul Sinelui s-a înveșmântat în clipă, luându-i chipul, pentru ca el să poată româniza Veșnicia.
În acest fel, clipa este întruchiparea eternității redată prin esență, iar cei care ajung să o vadă, devin purtătorii ei, însușind-o ca pe un izvor curgător în văzduh, undeva între gând și cuvânt, între sentiment și rațiune, între ideal strămoșesc și misiune harică, curățind și vindecând privirea de efemer, de aparență, de nedreptate.
Prin Ovidiu timpul și-a făurit o viziune, întrucât Poezia poetului latin a uns ochii timpului cu alifia sentimentelor nemuritoare pentru ca să dăruiască clipei văz, iar nouă privirea ei. O măsură dintre exil și reîntoarcere, altfel spus, mijlocul dintre tăcere și rostire ar fi clipa, atâta timp cât ea se naște în altă parte decât în ea însăși. Clipa nu se află nici în timp, dar nici în spațiu, ci mai exact între aceste două coordonate ale ei, suprimând distanța ca expresie a pedepsei originare. Având o poziție intermediară, clipa este un amestec dintre cele două, în măsura în care încearcă să răscumpere conștiința Veșniciei.
Dacă clipa ar fi și spațiu și timp, nu ar exista Memoria, astfel nici perpetuarea marilor idealuri care se nasc în clipă, ca tot în ea să se nască din nou. Prin alte chipuri. Prin alte cuvinte. Prin alte tăceri.
Iată de ce, Mihai Viteazul a fost un vizionar al clipei, atâta timp cât prin el, urmașii săi au devenit privirile unui Aproape în fața căruia depărtarea în timp și spațiu și-a abolit șerpuirea. Marea Unire din 1600 fiind spațiu, dar și timp, adică o clipă redată într-un trecut care nu trece.
A fi vizionarul clipei înseamnă a fi un ascultător receptiv al privirii sale. Iar privirea clipei este Cuvântul. Sfântul Augustin, la auzul unei misterioase voci care-l îndemna să ia și să citească din Cartea Cărților, a trăit clipa întâlnirii cu Aproapele, văzându-și destinul în câteva fracțiuni de secundă. Cu aceeași ochi ai ascultării lăuntrice, Dumitru Stăniloae a surprins clipa care se vede atunci când i s-a revelat vocea divinului, spunându-i: „Îndrăznește să-nțelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!”. Ni se cutremură inima de o nestemată bucurie, închipuindu-ne Atotțiitorul tălmăcind cuvinte în Limba Română, înveșnicind clipa cu rostirile Lui!
Ca să o putem vedea, clipa trebuie provocată prin cunoașterea Creației din care purcedem. Prin cunoașterea de tine însuți, dar și prin cunoașterea de sine prin alții, fiind încrezători în ideea că astfel ne vom apropia de Înțelepciunea Divină. Așa precum filosoful grec Socrate vedea prin cuvinte, îndemnându-și interlocutorii să vorbească, dacă binevoiesc să fie văzuți de maestrul lor, tot astfel ne cheamă și clipa. Să vorbim ca să ne vadă. Iar ca rostirile noastre să ajungă la ea, vom cere Poeziei să ne mărturisească, întrucât Clipa care se vede să ni se înfățișeze aidoma unei viziuni a tăcerii.
Crina POPESCU
Cuvântul autoarei din cartea „Clipa care se vede”, Ed. Grinta, Cluj, 2020.