Brâncuși, titanul / Un film-omagiu de Sergiu Cioiu

Simplitatea, ca esență a artei, a fost preocuparea permanentă a ”țăranului elitist” devenit celebru ca sculptor, Constantin Brâncuși. El este recunoscut ca fiind fondatorul  artei sculpturale  moderne și unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului trecut. În viziunea sa, simplitatea reprezintă ”o complexitate rezolvată”. Transfigurarea complexității în simplitate estetică este sarcina artistului. Acesta  preia existența ori ”bucăți  de existență”, cu trăiri, sentimente, dificultăți, suferințe, complicații și multe altele, ”existența sofisticată” cum i-am putea spune și, prin arta și talentul său, le transformă în opere generatoare de bucurie și plăcere estetică.

Sub semnul unei astfel de simplități, o simplitate esențializată, stau  operele monumentale  denumite ”Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu”, cunoscut și sub numele de ”Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu”. Acesta reprezintă, în intenția lui Brăncuși și a celor care au avut inițiativa realizării lui, un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, în luptele de pe malul Jiului. Însă – și aceasta este forța și frumusețea artei – aceste opere au devenit, în timp,  un fel de cariatide care sprijină eternitatea și recunoașterea în lume a poporului nostru. Astfel, faima  peste timp a artistului și operei sale dau glorie nu numai ostașilor români, în memoria cărora operele au fost edificate, ci și glorie eternă, țării al cărei fiu a fost și este. Cu toate că a existat o perioadă în care țara, de care s-a simțit în permanență legat, nu l-a primit, la sânul său, așa cum merita și cum s-ar fi cuvenit.

Filmul regizorului, scenaristului și interpretului Sergiu Cioiu se află, de asemenea, sub semnul unei simplități de început de lume. O lume arhetipală în care sculptura pare  a se prelungi, prin continuitate, în text și muzică. Filmul  se dorește a fi, printre altele, un modest omagiu, un act reparatoriu față de ilustrul artist, un titan al sculpturii,  căruia îi spunem în numele generațiilor de astăzi: îți mulțumim Constantin Brâncuși, pentru opera ta, pentru tot ce ai făcut pentru soldații căzuți, pentru memoria lor și pentru gloria României. Iar pentru nedreptățile care ți s-au făcut, spunem cu smerenie: iartă-ne!

Prima melodie din film este  închinată operei intitulată ”Masa tăcerii”. Există variate interpretări  cu privire la acest monument. Principial, atâta timp cât se suțin ideatic, perceptiv și argumentativ, toate sunt binevenite. Pentru că arta nu reprezintă un obiect static, inert. Arta este, în permanență,  generatoare de idei, de trăiri, de noi universuri în dinamică. Și, fiecare privitor se poate apropia de fenomenul artistic în funcție de universul său de cunoaștere. Și poate găsi semnificații și sensuri care altora le scapă sau care, pentru alții, ar putea părea nepotrivite. De exemplu, există percepții care văd în Masa tăcerii și cele douăsprezece scaune un fel de transfigurare laică a biblicei cine, intrată în conștiința publică drept ”Cina cea de taină”. Conotația fiind dată, în principal, de numărul scaunelor. Care ar putea sugera pe cei 12 apostoli. Nu respingem o astfel de interpretare dar ne manifestăm unele rezerve. Date, în principal, de lipsa scaunului pentru cel de-al tresprezecelea și cel mai important personaj.  Apoi perfecțiunea tuturor celor 12 scaune, cele douăsprezece clepsidre, ne sugerează că toți cei care ar putea lua loc pe ele, ca apostoli, ar fi la fel de corecți și loiali. Pe când realitatea biblică ne spune că unul dintre ei a fost trădător. Greu de crezut că sculptorul nu ar fi marcat într-un fel această diferențiere. Nu mai vorbim de faptul că masa josă, rotundă, spre deosebire de cea biblică, dreptunghiulară, amintește mai mult de mesele joase, rotunde, cu trei picioare, ale gospodăriilor țărănești decât de masa biblică. Prin urmare, înclinăm să credem că opera monumentală reprezintă transfigurarea artistică a statutului de țărani pe care l-au avut ostașii căzuți pe câmpul de luptă. Așadar un parastas etern, în memoria acestora poate fi o ipoteză demnă de luat în seamă. Numărul scaunelor putând simboliza și anul cu cele 12 luni ale sale, de unde și sentimentul ciclicității și al permanenței.

Poarta sărutului, de asemenea esențializată și stilizată, surprinde sentimentul iubirii și creația, sub forma unui veritabil arc de triumf de dimensiuni umanizate. Cuplurile sculptate în pilaștri sunt frazate sculptural prin câteva linii iar capetele personajelor pot fi sugerate de cele două semidiscuri, înconjurate de cercul în relief care pare a sugera comuniunea lor, respectiv familia. Elementul sculptural tip traversă, care este așezat pe pilaștri, sugerează unitatea și comuniunea spirituală a familiilor care alcătuiesc forța de nedescris a țării. Țară care a dat ostașii care s-au jertfit pe câmpul de luptă pentru Ea, pentru țară. Ne place să credem că o astfel de înțelegere a alegoriei sculpturale nu i-ar fi displăcut Titanului!

Coloana infinitului sau coloana fără de sfârșit reprezintă, în opinia noastră, în primul rând, ideea de verticalitate a ostașului român și, prin extensie a poporului român și a României în ansamblu. O verticalitate cu rădăcini adânci în pământul strămoșesc și pentru care ostașii și-au dat viața. O viață cu aspirații către cer, către înalt, către Dumnezeu și dumnezeire. Rădăcinile amintite sunt date și de faptul că această coloană, ca omagiu și pomenire a ostașilor, își are originea într-un ancestral și țărănesc stâlp funerar. Pe care geniul brâncușian a grefat această minune sculpturală care este Coloana infinitului.

Evident că, privind, admirând și interpretând aceste capodopere se poate glosa mult și generos. Fiecare operă în sine este un fel de iceberg. Avem de-a face cu partea văzută care ne este la îndemâna tuturor și cu o parte nevăzută. Care poate fi construită și reconstruită de fiecare în funcție de universul sau orizontul său cultural.

Mai avansăm următoarea ipoteză perceptivă. Cu ochii minții putem imagina o Catedrală a spiritualității ridicată în memoria ostașilor și spre nemurirea țării: Masa tăcerii sugerează zona de intrare, unde se sfințesc cele aduse pentru a fi împărțite, Coloana fără sfârșit, Naosul, unde se află Turla mare, de care pare a fi sprijinit Cerul și care asigură comuniunea cu Dumnezeu și Poarta sărutului care este un fel de pecete a sfintelor taine și care ar putea sugera Altarul.

Pornind de la capodoperele  brâncușiene și de la minunile de cântece ale compozitorului Alexandru Mandy, ”tânărul”, ca  regizor și scenarist, Sergiu Cioiu a imaginat o modalitate artistică simbiotică, în care artele dialoghează.  Sculptura, versurile, muzica, interpretarea și imaginea filmică. Se întrepătrund, se contopesc apoi pare că se desprind și zboară ca în celebrul dans Ciuleandra. Întreg acest dialog este surprins cinematografic de un artist al imaginii, luminii și compoziției, Alexandru Andrieș. Dăltuitorul sunetelor, artistul complet,  Sergiu Cioiu, interpretează cu har, vocație și infinită trăire tripticul lui Mandy, respectiv melodiile care reflectă, tot artistic, dar din perspectivă interpretativ – muzicală, omagiul adus marelui sculptor, ostașilor căzuți și țării noastre. 

S-a scris și se scrie mult despre Brâncuși. S-au făcut, se fac și se vor mai face filme despre Brâncuși și opera sa. Filme artistice, filme documentare. Însă, credem, un asemenea film-omagiu în care artele să dialogheze până la contopire nu va mai apărea prea curând. Fie și dacă observăm secvențele în care artistul îmbrățișează unul dintre ”puii de stâncă” , scaunul-clepsidră  ori Masa tăcerii. Melodia Poarta sărutului pare un permanent și prelungit sărut muzical al operei. De fapt întreg ansamblul interpretativ muzical pare un sacru sărut al tripticului brâncușian.  Mai amintesc filmările excepționale ale artistului și ale Coloanei Infinitului, filmări realizate cu drona și care sugerează, cinematografic, fără sfârșitul. 

 

Ion Corbu



Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.