Santa Maria del Mar (Cuba)

Santa María del Mar este una din plajele situate în estul Havanei cunoscute sub numele de Playas del Este. Pe o lungime de 34 de km, Bucaranao, Megano, Santa María, Mi Cayito, Boca Ciega, Guanabo și Brisas del Mar se înșiruie de-a lungul țărmului scăldat de valurile Golfului Mexic. Nisip fin și auriu, ape calde și limpezi. Palmieri înalți și insolenți, tufișuri de caletas verzi și grei târându-se cu sârg ca să cuprindă cât mai mult din întinsul plajei.
Se ajunge la Playas del Este, plecând din fața Hotelului Național. O luăm pe Malecón, spre Răsărit, și avem grijă să ținem tot timpul în față și pe mâna stângă farul de la Morro Cabaña. Far vărgat orizontal cu dungi roșii și albe, ca o jambieră de fotbalist, și care privește în jos, cu severitate și suspiciune la intrarea oricărui vas în Portul La Habana. Habana cu ”b”, nu cu ”v” așa cum îl ortografiem noi și toți străinii nevorbitori de limbă spaniolă. După ce lăsăm pe dreapta capătul bulevardului-promenadă Paseo Martí și pe stânga Castelul San Salvador de la Punta, șoseaua Malecón intră brusc în tunelul de sub Canal de Entrada, canalul de intrare în golful care adăpostește Portul La Habana. Din goana mașinii luneci cu coada ochiului peste faianța lucioasă a pereților luminați de lămpile fluorescente din lateralele plafonului și dintr-o dată te simți invadat de răcoarea care te cuprinde benefic în locul zădufului sufocant de afară. Te gândești o clipă că sunt mii de tone de apă ce se zbat deasupra ta și parcă ți se face și mai răcoare. Dacă se sparge tunelul și toată apa năvălește peste tine de sus…? Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea și Malecon-ul urcă la lumină din nou cu numele schimbat. Se cheamă de-acum Vía Monumental și este o autostradă largă, cu trei benzi pe sens, care printre alți palmieri, manigua, flamboyani, ficuși și magnolii uriașe închide șoseaua de centură a Havanei.
După vreo 6 kilometri lăsăm în stânga șoseaua Martí Real care duce spre Cojimar și mergem mai departe spre Santa María. Cojimar – locul în care se petrece acțiunea din ”Bătrânul și marea” de Hemingway, locul unde celebrul scriitor își ținea ancorat iahtul său Pilar, locul unde, în bărulețul de pescari, La Terrasa, Hemingway își petrecea multe după-amiezi stând la una din mesele mici din lemn, pătrate și vopsite în maro, în fața unui pahar cu rom cubanez, alături de localnicii care i-au inspirat personajele din celebrul său roman (Manolito, băiatul patronului barului La Terrasa devenit Manolo în roman sau pescarul Anselmo Hernández, devenit Santiago). Întotdeauna lângă Hemingway stătea credinciosul său camarad, Gregorio Fuentes, timonierul iahtului Pilar.
L-am văzut pe Gregorio prin 1999-2000 la Finca Vigia, fosta fermă a lui Hemingway în care a trăit între anii 1939 și 1960, fermă situată în mica localitate San Francisco de Paula, la 11 km de Havana și devenită muzeu după moartea scriitorului. Prin testament, Ernest Hemingway îi lăsase moștenire iahtul său Pilar lui Gregorio, dar Gregorio nu a avut ce face cu iahtul fără camaradul și prietenul său Ernesto, sufletul și inițiatorul atâtor aventuri pe care le trăiseră împreună. Don Gregorio a cedat iahtul guvernului cubanez pentru a-l expune în curtea Fincei Vigia pe care Hemingway o lăsase moștenire Cubei, pe care o considerase a doua sa patrie.
Don Gregorio stătea pe un scaun în curtea muzeului Finca Vigia, lângă celebrul iaht Pilar devenit piesă de muzeu. Avea câțiva ani peste 100. Avea 102 sau 103, nu mai știa exact nici el. Ținea în mână un trabuc de dimensiuni apreciabile pe care la răstimpuri îl ducea încet la gură, pufăia de câteva ori cu nesaț și scotea un fum, gros, alb și parfumat de tutun cubanez original. Zâmbea absent și se fotografia cu turiștii veseli care se lipeau de scaunul său lăsându-se un pic pe vine pentru a fi la același nivel cu el, după care plecau mulțumiți și grăbiți să viziteze mai departe restul muzeului.
Casa veche colonială, cu sufragerie, birou, bibliotecă, dormitorul cu un pat, dormitorul cu două paturi, baia, toaleta, toate ticsite de cărți. Apoi piscina, aleea de manigua și flamboyani cu mormintele în care odihneau patru dintre multele prietene feline care l-au înveselit pe Hemingway, motanii Black și Nerón, pisicuțele Negrita și Linda. Proprietatea era dominată de turnul pătrat construit în 1946, amenajat ca atelier de lucru pentru Hamingway și de unde, ocazional, el urmărea prin lunetă actrițele venite în vizită la Finca Vigia și care făceau baie în piscina din curte, fără costume.
Atins de un cancer necruțător, pe la mijlocul anului 1960 Hemingway părăsește La Vigia, locuința sa de peste 20 de ani, locul de unde dăduse viață personajelor din Grădina Edenului, Insule în furtună, Dincolo de râu în copaci, Pentru cine bat clopotele, Bătrânul și marea și merge în SUA pentru tratament. Aici nu rezistă presiunii bolii, nu-și acceptă sorta și după un an, la 2 iulie 1961, se sinucide cu arma sa de vânătore preferată.
Dar nu ne oprim la Cojimar, trecem mai departe și intrăm pe Vía Blanca, autostrada care duce până la Varadero (stațiunea fanion a Cubei, un fel de Mamaia de la noi) și de acolo, mai departe, la Cárdenas, orașul lui Emilián, băiețelul care în anul 2000 a supraviețuit naufragiului unei ambarcațiuni improvizate în care și-a pierdut viața mama sa în tentativa de a ajunge ilegal în SUA, băiețelul care, în urma unor popularizate și aprige controverse dintre Cuba și SUA, s-a întors de la rudele sale bogate din Florida înapoi la sărăcia din Cárdenas, în Cuba, la tatăl său care a refuzat să emigreze legal în SUA, la invitația autorităților americane.
Așadar mergem mai departe, trecem de stațiunea Alamar și după Academia Militară General Máximo Gómez, o luăm la stânga spre Santa María del Mar. Suntem la vreo 25 km de Havana.
Șoseaua înaintează printre leandri și palmieri, urcă puțin și apoi coboară în pantă lină dealul de pe coastă. În acest moment respirația ți se taie. De la o înălțime de cca. 100 de metri perspectiva care ți se deschide în fața e incredibilă. E ireală. E nepământeană. Fâșia de verde cerat al tufișurilor de caletas este înlocuită brusc de fâșia aurie de nisip de pe plajă, după care golful își desfășoară apele în falduri grele lunecoase ce se mișcă lent în benzi paralele de opal, de smarald, turcoaz și safir, sfârșind într-un albastru metalic ce se unește în zare cu cerul aqua marin limpede și neîntinat care se înalță spre nesfârșit, se întoarce pe deasupra noastră și se pierde dincolo de noi. Te gândești o clipă la imaginea Terrei luată de pe Lună, dar aceea este mică, e meschină, e rece și îndepărtată. Aici imensul cu transparențele conturate, cu aerul vibrând de căldură peste culorile tari delimitate în granițe mobile și mirosul viguros de plante verzi, insinuant fetid de alge sau vânos de sare diluată te integrau, te asimilau, te desființau transformându-te în nimic. Parte reală dintr-un ireal îndepărtat, un infinit neînceput, o absență copleșitoare.
Ajuns jos, la poalele promontoriului, intri direct într-o parcare naturală acolo unde iarba cedează cu greu locul nisipului de pe plaja largă ce se întinde înspre mare pe mai multe zeci de metri. Plaja este de asemenea naturală, sau, mai bine zis, amenajată în mod natural. Un simplu băruleț cu grupuri sanitare și câteva umbrare făcute simplu, din pari de lemn nefinisat ce susțin pălării mari din stuf legat cu sârmă. Ceva mai în spate, umbrare și mai naturale sunt oferite de palmierii ce-și freamătă frunzele scorțos la cea mai mică adiere.
Îți arunci repede puținele haine pe care le poți avea pe tine în clima Havanei, adică pantalonii, tricoul și încălțările (străinii – sandale din piele, cumpărate cu câțiva pesos din târg, de la meșterii artizani, iar localnicii – adidași cumpărați pe bonuri de cartelă) și alergi nerăbdător către apele cristaline ale oceanului. În spatele tău, marginile urmelor adânci lăsate de tălpi în nisipul fierbinte și fin se surpă ușor lăsând o formă nedefinită. Doi crabi fug într-o parte speriați de năvala ta neașteptată. Când apa îți trece de genunchi, te prăbușești din alergare căzând peste undele sărate și calde. E caldă apa! E ciorbă! Și ce limpede este! Mergi vrăjit uitându-te în jos și urmărindu-ți picioarele la un metru și ceva sub apă, de parcă n-ar fi ale tale. E fantastic! Te bălăcești ca un rățoi, te lași pe spate, te răsucești pe burtă, pe o parte și pe alta, sari și te scufunzi. Ții ochii deschiși în apă și o vezi pe dinăuntru nu numai pe din afară, așa cum o știi din toate ipostazele sale.
Să înoți în mare, încolo și încoace? Nu, înoată marea lângă tine. Îți trece mătăsos pe lângă umeri, se duce și revine, se înalță două palme și se retrage apoi la loc mângâindu-ți cu sfială corpul. Apoi te îmbrâncește, te trage de picioare și te rostogolește. Se joacă și te cheamă să te joci cu ea. Și te joci până simți că nu mai poți, că mai bine ai sta nițel întins pe plajă.
Ieșirea e cam anevoioasă. Picioarele sunt grele. Se împiedică în unda mișcătoare și, pe deasupra, se mai și afundă în nisipul umed. Din urmă marea te plesnește peste spate cu reproș că dai bir cu fugiții.
Ai ajuns pe țărm. Drace! Afară e mai răcoare decât în apă! Briza mării și apa care ți se evaporă văzând cu ochii de pe piele îți dă senzația îndelung căutată în aceste zile și aproape uitată, cea a răcorii.
Te întinzi pe prosop, închizi ochii și pete negre se mișcă lent într-o parte și în alta peste alte pete mișcătoare, luminoase. Se amestecă și se lățesc până nu le mai poți cuprinde cu privirea jocul și dispar apoi la fel de lent sau mai accelerat ca să facă loc altora ce o iau de la început. Plaja se învârte. Se rostogolește. Acuma ai să cazi peste cer cu marea și cu nisipul peste tine. Dar, nu cazi. Lucrurile se rânduiesc încet, amețeala se risipește, contururile se reașează așa cum le știai și apar altele noi, nebăgate până atunci în seamă.
În dreapta, retrasă sub umbra unui palmier, o pereche de tineri străini stau în liniște, cuminți la plajă în Cuba. El, așezat pe un scaun pliant adus de acasă sau, mai degrabă de la hotel, cu ochelarii de soare pe nas și nemișcat privește marea înspre orizont. Sau poate doarme și doar pare că privește. Lângă el, întinsă pe un prosop bleu ea citește o carte. Alături, pe un al doilea scaun pliant, se usucă la soare un alt prosop bleu și două costume de baie. Dacă aș fi mai aproape aș vedea titlul cărții și mi-aș da seama în ce limbă e scrisă, cam de pe unde ar fi tinerii, dar așa, numai după aparențele pe care le percep, ar putea fi niște nemți sau ceva englezi.
Mai spre apă, sub umbrela – ciupercă din stuf e agitație mare. O familie de cubanezi sărbătorește ceva. Nu se știe ce, dar nici nu are importanță. Cubanezii oricând sărbătoresc câte ceva. Din atitudini se ghicește ușor că e vorba de o pereche la a doua căsătorie. În Cuba perechile se căsătoresc repede dar, la fel de repede se și despart, ajutate și de legislație care admite divorțul la simpla cerere a unui partener. De obicei, foștii soți rămân în relații bune, formând un cerc lărgit de relații împreună cu noii parteneri și cu copiii rezultați din vechile și din noile căsătorii.
Perechea de sub ciuperca de stuf era formată din un el, brunet oacheș, de statură medie, vânjos, cam la 45 de ani și o ea, o morenita (culoarea cafelei cu puțin lapte) cu un început de burtică, dar încă suplă, la vreo 35 de ani. Pe lângă ei strigau și se jucau în draci doi puradei, o fetiță de 6-7 ani și un băiețel de 4-5 ani, ambii de culoare cafenie, care trebuiau să fie copiii comuni ai brunetului oacheș și a morenitei cu început de burtică. În afară de cei 4, din același grup mai făcea parte și un tânăr slăbuț cu părul creț, cam la vreo 20 de ani ce se pupa de mama focului cu o tânără elastică și cu picioare lungi care, de bună seamă, era prietena sau logodnica lui. Unul dintre cei doi tineri care se pupau, băiatul după trăsături, ar fi trebuit să fie băiatul brunetului oacheș rezultat dintr-o căsătorie anterioară.
Cele trei cupluri care formau familionul, maturii, tinerii și copii, deși se vedea că se simțeau bine împreună, păreau că au fiecare treaba lor. Copii se jucau, tinerii se pupau. La cei maturi se putea nota o oarecare diviziune a muncii. În timp ce tatăl își făcea de lucru în jurul umbrelei-ciupercă mutând de colo-colo lucrurile familionului, mama părea că se ocupă cu pusul mesei. Tăia cu mare atenție o pâine albă și ungea cu și mai mare atenție feliile rezultate cu o maioneză bățoasă, de un galben decolorat pe care o scotea cu cuțitul dintr-un borcan transparent, cumpărat din magazinele pe valută.
M-a surprins de multe ori lipsa simțului de economie la un popor care nu e din cale de afară de bogat. De exemplu, de ce nu și-or face cubanezii în casă maioneza care le place atât de mult și preferă să dea pe ea dolari, dolari care sunt atât de scumpi în Cuba. Un dolar se cumpără cu 20 de pesos, iar salariul mediu al unui cubanez este în jur de 400 de pesos, adică 20 de dolari. Sigur, acest salariu nu trebuie să inducă în eroare, pentru că nu este nici pe departe așa de mizer cum pare la prima vedere, dar în dolari tot mic e. Prețurile și taxele în Cuba sunt simbolice pentru cubanezi. În afară de faptul că învățământul de toate gradele, asistența medicală și tratamentele medicale sunt gratuite, chiria și întreținerea simbolice (câțiva pesos pe lună), alimentele de ordinul câtorva pesos kilogramul, cubanezii mai beneficiază și de sistemul cartelelor, prin care primesc în mod gratuit, periodic, alimente (chifle, zahăr, ulei, ouă, orez etc. săptămânal), articole de igienă (săpun, detergenți, pastă de dinți, pastă de ras etc. lunar), articole de îmbrăcăminte (încălțări, pantaloni, tricouri, cămăși, bluze etc.) Tot periodic se distribuie și alte produse de mai mică necesitate precum rom, cafea și țigări. În plus la grădiniță, școală sau la serviciu, masa de prânz este asigurată, de asemenea gratuit, și aceasta nu este de loc de neglijat, incluzând carne de pui sau de porc făcută la cuptor sau la grătar, garnitură de orez, cartofi, fasole, salată de crudități, chifle, o cutie cu băuturi răcoritoare, un fruct sau o prăjitură. În fond, salariul primit de cubanezi, cel în jur de 400 de pesos sau 20 de dolari americani, sunt bani de buzunar, pe care ei îi strâng și îi schimbă în valută pentru a-și cumpăra din magazinele pe dolari lucruri pe care nu le găsesc în comerțul de stat sau care li se par lor că sunt mai bune.
Din aceeași lipsă de simț economic cubanezii, când au dolari, cumpără din magazinele pe valută bere la cutie marcă locală Cristal cu 50 de cenți bucata, când aceeași bere la sticlă o găsești în magazinele de stat cu 2 pesos, adică 10 de cenți bucata sau, și mai de neînțeles, cumpără fel de fel de lucruri inutile sau de care te poți dispensa pentru că le poți ușor înlocui cu altceva, în gama acestora intrând cârpe de spălat pe jos, cozi de mătură sau cârlige de rufe(!).
Nici la gătit cubanezii nu se omoară cu firea. Deși vinetele la ei se găsesc cu ușurință, nu se obosesc de loc să prepare salată de vinete pe care, dacă le-o dai gata făcută, o apreciază ca pe o mare delicatesă, numind-o caviar de vinete. Ce să mai vorbim de alte feluri de mâncare, de chifteluțe, de ardei umpluți, de șnițele, musaca sau preparate din pește. Nu se prepară mai nimic în casă.
Nu știu cum erau cubanezii înainte de revoluție dar mă gândesc că această comoditate a lor a fost alimentată și de faptul că guvernul le-a dat întotdeauna de-a gata strictul necesar, la care ei au adăugat apoi muzica, dansul, amorul și le-a fost suficient. S-ar putea explica în felul acesta și de ce Cuba înregistrează cea mai mare medie de viață din America Latină.
Deci mama grupului de sub umbrela – ciupercă, morenita cu început de burtică, a pregătit masa. Sendvișuri făcute cu pâine cumpărată din magazinele pe dolari și maioneză galbenă-decolorat cumpărată tot de acolo. Odată terminate pregătirile a sunat adunarea. Toată lumea și-a întrerup brusc activitatea, copii joaca și chirăiala, tinerii pupatul, iar tatăl mutatul țoalelor dintr-o parte în alta și s-au prezentat la masă. Au primit fiecare câte un sandviș pe care l-au mâncat cu sfințenie și în liniște. Acum se putea băga de seamă că pescărușii care treceau pe deasupra plajei nu erau muți, ba dimpotrivă, guralivi ca niște cubanezi. După ce a mâncat sendvișul și s-a lins pe degete cu grijă, fiecare a mai primit unul, iar la sfârșit, tatăl brunet oacheș a scos dintre țoalele pe care le tot mutase dintr-o parte în alta patru cutii cu bere Cristal pentru cei mari și două cutii cu Pepsicola pentru copii. Un adevărat regal. Băuturile, licori neprețuite, au fost primite în aplauze, exclamații de fericire și încântare de adevărată sărbătoare. Familia de cubanezi sărbătorea că era la mare, că le-a plăcut ce au mâncat, că vor bea ce le place, că erau împreună și că se simțeau bine.
Alături, perechea de turiști străini de sub palmier privea plictisită hărmălaia de sub umbrela – ciupercă. Se dădeau absenți cu cremă de plajă. El nu mai privea marea înspre orizont, ea nu mai citea din cartea căreia nu putusem să-i văd titlul. S-au ridicat în picioare și au început să vorbească între ei. Încet ca să nu-i deranjeze pe cei din jur, adică pe mine și pe cubanezi. Nici eu nici ei, cubanezii, să fi vrut și tot n-am fi auzit nimic din ce vorbeau din cauza valurilor, a pescărușilor și a distanței. De altfel, pe cubanezi nici nu-i interesa. Pe mine nici atât. Dau să mă întorc cu fața spre partea cealaltă a plajei când văd că perechea de turiști străini se mișcă, se uită în jur, își strâng lucrurile și pleacă spre mașina parcată la capătul plajei. Se mai uită o dată în urmă să vadă dacă nu au lăsat ceva în urmă, o haină, vreun gunoi, o hârtie sau cutie. Nu era nimic. Își continuă drumul spre mașină. Își pun lucrurile de plajă în portbagaj și se urcă desculți în mașină. Cum o putea conduce el desculț? Nu, uite-l că-și pune niște sandale la care încheie cataramele cu grijă. Trântește portiera și mașina plecă încet, întrând cu grijă pe șoseaua ce urca spre Vía Blanca. Or fi făcut baie în mare? Nu-i văzusem. Eu mă hotărăsc să mai intru o dată în apă.
Mă ridic de pe prosop și trec pe lângă grupul de cubanezi. Mă uit la ei cu simpatie și ei îmi prind privirea. Morenita cu început de burtică îmi zâmbește, iar brunetul oacheș mă salută cu veselie:
– Hola! ¿Qué tal? ¿Cómo le va?
– Bien, gracias! ¿Ustedes?
– Bien, bien. ¿De dónde está?
– De Rumanía.
– Ah, bueno! ¿Y le gusta Cuba?
– Claro que sí. Mucho.
Mă grăbii să intru în apă făcându-le un semn prietenos cu mâna.
Copiii care se opriseră din joacă și urmăriseră atenți dialogul îmi răspunseră în cor: Chao.
Tinerii aflați în picioare aveau într-o mână cutiile de bere Cristal, iar cu cealaltă mână se țineau de după mijloc. Ridicară în sus cutiile în semn de salut.
Bătrânii… Nu, maturii, pentru că erau (mai ales el) cam de vârsta mea, îmi adresară același ”Chau” și ridicară în sus cutia de bere, pe care, în felul acesta o și arătau cu mândrie. Gestul lor mi-a adus aminte de un alt obicei al cubanezilor. Când pleacă dintr-un restaurant, bufet sau bar în care au băut, le place să iasă cu un pahar în mână pe care îl plimbă cât mai mult degustând din când în când din conținutul său alcoolic. În felul acesta ei arată cu emfază unde au fost celor cu care se întâlnesc, cunoscuți sau nu. Gest de fală în Cuba care în SUA sau în Canada ar fi aspru sancționat fiind considerat o contravenție gravă. Acolo nici apă nu poți să bei pe stradă dintr-o sticlă care nu este acoperită cu o pungă sau cu orice alt ambalaj. Diferențe contradictorii. Tot așa cum afectuosul adjectiv negro cu care se răsfață argentinienii, dacă îl folosești în SUA ai încurcat-o iremediabil, fiind acuzat de manifestări inadmisibile de rasism.
Spre seară, familia de cubanezi care nu părea nici mai bronzată și nici mai obosită decât atunci când sosiseră, și-au strâns lucrurile, au trecut pe lângă mine salutându-mă toți șase și au pornit gălăgioși pe drumul ce urca spre Vía Blanca. Cum or ajunge de aici la Havana?, m-am întrebat.
Rămas singur, am început și să mă pregătesc și eu de plecare, deși era încă lumină, era frumos și liniște și cald. Marea se răsfăța singură legănându-se agale, palmierii se legănau pe sus cu aceeași insolență, iar pescărușii căutau cu atenție prin nisip gâze sau resturi rămase de la turiști.
De ce fusese oare atât de puțină lume la plajă? Doar doi turiști străini, șase cubanezi și un rătăcit?
Mi-am amintit de alte stațiuni din Cuba care erau pline de turiști. Varadero, Trinidad, Cayo Coco, Cayo Saetia, Santiago… și mi-am dat seama că acolo erau tot felul de instalații turistice, hoteluri, baze sportive, aqva parcuri, restaurante, baruri și discoteci. Autocarele deversau și preluau grupuri de turiști în fiecare zi. Aici, la Playas del Este nimic din toate acestea. Doar frumusețea pură și nealterată a Cubei.
Dar cubanezii? Cei din Havana de ce nu vin la plajă? Nu au cu ce ajunge? Nu cred, trebuie să fie un mijloc de transport în comun. Atunci? Nu le place marea? Sunt sătuli de ea? Poate. Aveam un unchi la Mangalia. Pe vremuri, când un sejur pe litoral nu era chiar la îndemâna oricui, mergeam vara cu părinții la el. Casa îi era, din mai până în septembrie, plină de rude și de prieteni care veneau la mare, să facă plajă și baie. El, unchiul, și soția sa nu mai fuseseră la plajă de ani de zile. Erau sătuli până peste cap și de soare și de sare și de apă. În concediu plecau pe undeva la munte sau la București. Mi-am zis că, poate așa era și cu havanezii. Dar nu era. Aveam să mă conving altă dată, când am vizitat Santa María într-o zi de sâmbătă sau de duminică, oricum de week-end. Plaja era plină: cubanezi pe nisip, cubanezi în apă, cubanezi vânzători ambulanți de pălării, de artizanate, de maní (un fel de alune de pământ), cubanezi muzicanți, alți cubanezi veseli și gălăgioși, plus turiști spectatori cuminți și fericiți de unde își petrec ei vacanța.
Am ieșit cu mașina în Vía Blanca și am cotit la dreapta spre Havana. La nici 50 de metri familia de cubanezi stătea pe loc și dezbătea ceva cu aprindere. Vorbeau între ei aprins și gesticulau cu hotărâre. Stăteau în stație și așteptau guagua. Deci asta era: între Havana și Playas del Este circula guagua. Guagua era un mijloc cubanez de transport în comun inedit: un trailer militar de transportat echipament greu (tancuri și tunuri), ce fusese carosat și transformat în autobuz. Se descurcau și ei, cubanezii, cum puteau în condițiile crizei economice.
Reducând viteza am trecut pe lângă cei șase cubanezi. Să-i iau cu mine – nu încăpeau, dar măcar să le fac cu mâna.
Nu m-au observat. Erau între ei, vorbeau mai departe, gesticulau, erau fericiți și mulțumiți de cum își petrecuseră ziua și așteptau guagua.

Ovidiu M. Curea / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.