Am călătorit mult prin lumea de basm a Orientului și, de fiecare dată, m-am întors cu impresia că nu reușisem să cuprind cu mintea și cu gândul cât mai mult din oferta cultural-istorică a vastei zone de la Nil și până la Fluviul Galben. Cel puțin pentru mine, este îmbucurător să constat prezența românilor peste tot, în medii spirituale care le sunt familiare. Ai noștri istorici și oameni de cultură, care nu au privit numai spre Roma, ci și spre alte coordonate spirituale, sunt convingători atunci când ne prezintă dovezi despre legăturile milenare ale trăitorilor din spațiul Carpato-Dunărean cu vechile popoare din Egipt, India, Mesopotamia, Persia sau îndepărtata Chină.
De câțiva ani buni, aduc și eu modeste mărturii despre unele pagini luminoase din istoria legăturilor românilor cu lumea orientală. Așa am ajuns în punctul în care sunt în măsură să propun cititorilor mei impresii personale despre solul fertil în care au prins rădăcini raporturile culturale româno-indiene.
Nu mi-a fost greu să identific personalități de seamă din India și România, care se constituie în lianți puternici și dau strălucire unor legături trainice de prietenie. Am scris despre Mircea Eliade, care a făcut cunoștință cu filosofia indiană la fața locului. Am scris despre aștrii liricii românești și indiene, Mihai Eminescu și Rabindranath Tagore. Nu puteam trece mai departe fără să creionez măcar câteva elemente din gama influențelor artei și filosofiei indiene asupra vieții și operei marelui Brâncuși, acel băiețel din Hobița Gorjului, care l-a admirat pe celebrul yoghin tibetan Milarepa (1040-1123), s-a adâncit în meditația yoghină și, nu mai puțin important, a reușit să împletească tradițiile etnoculturale românești cu elemente ale spiritualității și filosofiei indiene.
În momentul în care i s-a oferit șansa să realizeze un monument în India, Brâncuși era deja cunoscut în lumea largă drept un prinț al formei pure… pe care Jean Casson, critic de artă francez, îl aprecia drept unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor, aprecieri întărite și de criticul de artă american James Farrel, spunând că: lângă Shakespeare și Beethoven se mai află un Dumnezeu: românul Constantin Brâncuși. Pentru Geo Bogza, Brâncuși era acel țăran din Gorj care a făcut pentru țara sa ceea ce pentru alte țări n-au putut face decât regii și împărații.
Alături de Eugen Ionesco, Emil Cioran, George Enescu, Brâncuși era și el unul dintre românii celebri care au strălucit la Paris. Acolo, el era cunoscut drept un prince paysan, le bon Dieu sau un profet din Vechiul Testament, cum îl numea Amedeo Modigliani, pictor și sculptor italian. Povestea lui Constantin Brâncuși este una incitantă. Uneori este chiar greu de pătruns în universul său artistic și filosofic, care își are o bază solidă în Hobița natală, pe care el a altoit cunoștințe și practici din alte zone geografice. L-a pasionat în primul rând Orientul, unde India avea prioritate. Probabil că era ceva ancestral. El plecase de la Hobița cu pasiunea pentru proverbe, folclor, filosofia țăranului român. Era și o persoană religioasă. Pentru el, rugăciunile hobițenilor erau forme de meditație, erau filosofie. La început, nu avea cum să știe că unele elemente fundamentale, cu care plecase din satul natal, aveau corespondent și pe alte meridiane geografice. Va descoperi acest lucru la Paris, unde începe să frecventeze Muzeul național de artă asiatică Guimet, precum și secții ale Muzeului Luvru, cu profil asemănător. La Biblioteca Națională studia cu pasiune cărți sacre și lucrări de artă ale Orientului.
Întâmplător sau nu, atunci când dădea cu pasul distanței dintre București și Paris a primit o carte,pe care a lăsat-o să zacă ani de zile pe o poliță din atelierul său. Când s-a trezit cu ea în cap, a văzut că era vorba despre un celebru yoghin tibetan, Milarepa, socotit cel de al doilea Dalai Lama din istoria Tibetului și cel care a atins Nirvana. Din acel moment, Brâncuși nu s-a mai desprins de cartea respectivă. În scurt timp, a ajuns să cunoască pe de rost viața și opera iluminatului. Dacă în carte erau într-adevăr o sută de mii de poeme, cum se spune, atunci memoria lui Brâncuși pare nelimitată.
Cert este că Brâncuși avea o adevărată fascinație pentru Milarepa (Eliade), care i-a devenit ghid spiritual. Acesta a fost traseul lui spre meditația yoga, poate și spre practici yoga, cine mai știe? În orice caz, el ajunge singur la simboluri, la esența lucrurilor. Era crezul lui că funcția artistului constă în a descifra semnele ascunse ale naturii și a interpreta misterele Universului. Criticii lui Brâncuși ne asigură că toate sculpturile marelui artist sunt invitații la meditații, sunt adevărate opere filosofice, turnate în bronz sau șlefuite în piatră.
Înrâurirea artei și flosofiei indiene asupra lui Brâncuși ar fi putut avea astăzi o reprezentare materială și mai concretă dacă el reușea să pună în operă Templul meditației de la Indore. Povestea începea în anul 1933, când unul dintre cei mai bogați oameni ai Indiei, maharajahul Yeshwanr Rao Hokbar, trecea pragul atelierului lui Brâncuși din Paris. Școlit la Oxford, tânărul indian era mare amator de artă. El colinda Europa și America pentru a achiziționa numai lucrări de mare valoare. De la Brâncuși a cumpărat, pe loc, o Pasăre în zbor, din bronz lustruit, și a comandat încă două surori ale acesteia, una din marmură albă și cealaltă din marmură neagră. Atunci se perfectează și înțelegerea cu sculptorul român pentru a ridica la Indore un Templu – loc de veci pentru maharana Sonyogita, soția defunctă a maharajahului. Brâncuși a lucrat la proiect timp de patru ani (1933-1937), plăsmuind ceva nepământean. Templul din proiect urma să aibă forma Oului cosmic de la începuturile lumii, care se află în mitologiile multor popoare. Pentru Brâncuși, acel Ou nu era doar simbolul Cosmosului, ci era maica tuturor formelor. Este evident că el avea cunoștință despre Oul cosmic al chinezilor, din care apăruse primul lor om, Pan Ku, sau despre Oul cosmic indian, clocit de lebăda divină Hamsa din mitologia hindusă. Astfel că templul avea formă ovoidală în exterior și interior, nu era prevăzut cu uși și ferestre la suprafață, având însă o intrare subterană, care permitea accesul unei singure persoane. Interiorul, sub forma unei oglinzi de apă, ar fi urmat să reflecte cele trei Păsări în zbor și statuia din stejar Spiritul lui Buddha, dăltuită tot de Brâncuși. Pasărea în zbor, din bronz lustruit, numită și Pasărea de aur, urma să fie mângâiată de razele soarelui, o singură data, într-o zi de sărbătoare, când pătrundeau printr-o deschizătură circulară din plafon.
Din varii motive, părțile contractante nu s-au întâlnit în decembrie 1937, atunci când Brâncuși s-a deplasat în India pentru realizarea templului proiectat. Monumentul a rămas doar o plăsmuire brâncușiană, cum îi spun specialiștii. Templul de la Indore ar fi avut și el, probabil, o valoare cel puțin egală cu Ansamblul sculptural de la noi, de la Târgu Jiu. Cele două vârfuri ale creație brâncușiene (una materializată și cealaltă doar în proiect) ar fi putut evidenția și mai bine elementele de complementarietate din culturile română și indiană. La acele elemente comune se referea și Lucian Blaga :Mi s-a părut că nicăieri în Europa gândirea indică n-a avut o înrâurire de aceeași calitate precum în România.
Din evantaiul larg al elementelor comune să amintim doar conceptul verticalității la marele Brâncuși, exprimat cel mai bine de capodopera sa,Coloana infinită care, pentru el, era Scara Cerului, cu acea spirală ce-i părea sculptorului un cântec etern, care ne duce cu sine în infinit, dincolo de orice durere sau fericire factice. Coloana face parte din simbolurile cosmogonice primare (Oul, Pasărea, Stâlpul), care înnobilează sculpturile lui Brâncuși. Este un aspect care nu putea să-i scape eminentului eminescolog bengalez, Amita Bhose, care a lăsat pagini minunate despre influențele indiene nu doar în operele lui Eminescu și Eliade, dar și ale lui Constantin Brâncuși. La marele nostru sculptor, ea punea stâlpul porții, crucea, troița sau bradul funerar din spațiul românesc alături de stâlpul casei, stâlpul sacrificiului și sceptrul suveranului din scrierile vedice.
La Târgu Jiu, spun iubitorii lui Brâncuși, privirea vizitatorului este purtată de la un nivel la altul, pornind de la Masa Tăcerii, trecând prin Aleea Scaunelor spre Poarta Sărutului și, în final, la spirala Coloanei Infinite care țâșneşte spre cer. În această coloană Eliade vedea tocmai simbolul înălțării, al zborului, al transcendenței. Aici, la acest capitol indian, ar trebui să mai adăugăm un alt gând al lui Mircea Eliade. Vorbind despre ceea ce el aprecia drept seceta de 20 de ani în creația lui Brâncuși, după realizarea Ansamblului de la Târgu Jiu, istoricul religiilor se întreba (și propunea spre cercetare) dacă nu cumva marele sculptor era convins că după Coloana Infinită nu mai avea niciun rost să se dedice unei alte mari lucrări sau că era profunda lui părere de rău că împrejurările nu-i permiteau să se depășească prin crearea monumentului din Indore.
Dar, să revenim la Paris, unde Brâncuși a avut întreaga libertate de creație. Să ne amintim că el nu a vrut să stea la umbra marelui Rodin, ci a căutat și și-a găsit propriul drum în artă. El este cel care a revigorat viziunea europeană despre artă. El nu copia natura, nu sculpta lucruri sau ființe, el sculpta idei, nu sculpta păsări, oricât de măiastre ar fi fost ele, ci zborul lor. Avea propriul drum și propriul joc (Mon jeu est à moi, cum spunea el), reflectate de cele peste 700 de lucrări. Din fericire, capodopera artistului, Ansamblul sculptural Calea Eroilor de la Târgu Jiu, a îmbogățit tezaurul cultural-artistic românesc. De aceea, este bine să trimitem un gând de mulțumire nu doar lui Brâncuși, ci și soției primului ministru George Tătărescu, Aritheia Tătărescu, căreia i se datorează, în bună măsură, ridicarea tezaurului despre care vorbim. Să ne mai amintim că sculptorul celebru de la Hobița nu a vrut să înstrăineze atelierul său din Paris, ci dorea să-l ofere în dar țării din care provenea. Inventarul lui era impresionant: 144 de sculpturi, 86 de socluri, 15 mulaje, 38 de desene, 2 picturi, cca 1500 de fotografii, mobilier sculptat, o bibliotecă bogată și o discotecă cu folclor românesc, fără de care atelierul său n-ar mai fi fost o oglindă a Hobiței natale.
Donația a fost respinsă de autoritățile române ale timpului pe motiv că nu se încadra în tipicul realismului socialist. În această situație, de neînțeles pentru el, singura soluție era să ofere atelierul statului francez, cu dorința expresă să fie păstrat în integralitatea lui (Testamentul lui Brâncuși din 12 aprilie 1956: Las moștenire statului francez absolut tot ceea ce vor conține atelierele mele în ziua decesului meu). După ce Brâncuși și-a aflat odihna veșnică, statul francez, prin dispoziția ministrului culturii André Malraux, a reamplasat atelierul (considerat veritabil laborator al modernismului la Paris) la Centrul Național de Artă și Cultură George Pompidou din capitala Franței.
Până în ultimul moment, marele sculptor român se plângea că va putrezi în pământ străin. Când s-a spovedit, la începutul lui 1957, îi declara arhiepiscopului Teofil de la Biserica ortodoxă din Paris: mor cu inima tristă că nu mă pot întoarce în țara mea, repetând, pentru cine știe a câta oară: acolo unde îmi aparțin inima și sufletul. Îl așteptase pe Bunul Dumnezeu în atelierul său, de unde a plecat la El în 16 martie 1957. Trecea Dincolo, spunea Mircea Eliade, prin Poarta Sărutului, templu al iubirii și al morții, însă nu înainte să intre definitiv în patrimoniul artei mondiale.
În calitate de fost diplomat, mă închin la icoana unuia dintre cei mai remarcabili ambasadori ai spiritualității românești. Cum să nu-ți crească sufletul când constați, zi de zi, că Brâncuși al nostru își consolidează locul în plutonul fruntaș al artei mondiale. Fără doar și poate, el este astăzi cel mai bine vândut artist român din toate timpurile. Cât despre cotația internațională, câteva exemple sunt edificatoare: la Casa de licitație Christie’s din New York, o Pasăre în Spațiu a lui Brâncuși nu și-a luat zborul, în 2005, fără 27,5 milioane de dolari. Apoi, prin 2017, La Muse endormie sparge recordul cu 57 milioane de dolari. Tot acolo, în mai 2018, statueta din bronz lustruit Tânăra sofisticată ajunge la 71 de milioane dolari. Nu știu dacă s-a gândit cineva să calculeze cam cât de bogată ar fi fost România cu piesele din atelierul refuzat la începutul perioadei postbelice.
Cum îl cinstim noi pe acest titan al artei mondiale? Pe ansamblu, jalnic! Este adevărat că în satul natal Hobița există o Casă-Muzeu Constantin Brâncuși. Ea funcționează într-un imobil asemănător cu cel în care s-a născut artistul. Din descrierea muzeului aflăm doar date despre arhitectura, mobilierul și artizanatul specific zonei. Legătura cu Brâncuși? Poate prin fotografiile, albumele, cărțile și scrisorile expuse. Casa în care s-a născut marele sculptor devine, la un moment dat, coteț pentru găinile uliței, fiind chiar vândută pe un cal și 500 de lei. Cât despre preocupările la nivel central, parcă nu-mi vine să amintesc că unul dintre cei 24 de miniștri ai culturii din perioada postdecembristă a oftat aflând despre situația de la Hobița și a promis o investigație. Altul, și mai și, nici nu auzise de Brâncuși. Astăzi, dacă ajungi la Hobița, prin hârtoapele satului, vei auzi o bătrână căinându-se: Păcat de Brâncuși al nostru. Vine lumea și se crucește. Brâncuși știa el ce știa, atunci când declara : Când am plecat, v-am lăsat săraci și proști. Când am revenit, v-am găsit și mai săraci și mai proști. Oare ce ar zice el dacă ar apărea pe aici în zilele noastre? Nu avem cu ce ne lăuda. Prin contrast, în Olanda tot ceea ce a atins pictorul Vincent van Gogh este ocrotit drept mărturie istorică, tezaur național.
Pentru final, să nu rămânem la Hobița. Ne-am încărca de prea multă energie negativă. Mai bine să ni-l readucem în cuget și în inimă pe prințul formei pure, cel care s-a străduit toată viața să împingă granițele artei adânc în necunoscut. Adesea, ducea mâna la inimă și zicea: aici îmi stau compozițiile și arta. Deci, arta lui izvora numai dintr-o chemare interioară. Și mai este ceva : atunci când spunea Cocoșul sunt eu, el se identifica cu vestitorul unei noi arte. Astăzi, chiar de acolo, de Dincolo, Brâncuși rămâne o figură centrală în echipa ambasadorilor spiritualității românești.
Ion PĂTRAŞCU,
diplomat
Un comentariu pentru “Constantin Brâncuși – în India”
Impresionant articol, documentat serios, scris cu respect pentru figura legendara a acestui mare artist care este – prin geniul, credința sa, truda neobosita – un real ambasador al spiritualității romanești. Ma pregătesc si eu sa scriu – undeva departe de tara – un articol despre Constantin Brâncuși si mărturisesc ca mi-au „crescut aripi” atunci când am citit articolul semnat de d-nul Ion Pătrașcu. Felicitări respectuoase, stimate domn, Brâncuși v-ar fi numit si „ambasadorul” lui, cu siguranță.