default-logo

Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (20 martie 43 î. Hr., Sulmona, Italia – 17 d. Hr., Tomis (Constanța)

A fost unul dintre poeții admirați la curtea lui Octavian August, până în anul 8, când, supărat, împăratul îl trimite în exil la marginile imperiului. Motivele exilului nu sunt cunoscute, în „Tristele” și „Ponticele” poetul elegiac sugerează că acestea ar fi legate de cărțile sale, el fiind pedepsit pentru poezia sa de dragoste („Ars Amandi”, în mod special), D. Cantemir scriind: „Ovidie poeticul au scris acele versuri pentru meșteșugul a iubi”.

Atunci când a fost nevoit să părăsească Roma, Ovidiu a ars toate manuscrisele care conțineau „Metamorfozele” , din cauza copiștilor care le copiaseră cu greșeli, iar cele ce-au ajuns până la noi provin din  exemplarele pe care le păstraseră prietenii poetului („pluribus exemplis scripta fuisse reor”, „Tristia” 1, 7, 24) și pe care el îi implorase să le distrugă. 

E primul cântăreț al meleagurilor noastre. A fost prieten cu regele-poet Cotyso, care a domnit ca rege al geților din anul 12 d.Hr., când a murit tatăl său Rhoemetalces I, până în anul 19 d. Hr., când a fost ucis de un alt rege trac, unchiul său Rhascuporis, care stăpânea sudul Traciei. 

Cotyso, regele care scria versuri între războaie, s-a întâlnit cu Ovidiu și și-au citit unul altuia versurile.  Poetul latin le admiră, semn că e posibil ca el să fi cunoscut limba geților, în care-și scrisese poemele Cotyso.

 

„N-ai scris tu însuși versuri? De n-ar fi al tău nume

În fruntea lor, n-ai zice că le-a făcut un trac.

Orfeu deci nu e singur poet pe-aceste locuri.”

                          („Ponticele”, Cartea a II-a, Elegia a IX-a)

 

La rândul lui, Ovidiu a fost apreciat de Cotyso și de către locuitorii Tomisului, fiind ales agonotet, adică presedante al sărbătorilor în cinstea zeilor, aceștia considerându-l cel mai mare poet al lor: i-au împodobit fruntea cu lauri (iederă) în Piața publică, iar el le-a citit un poem compus în limba acestora:

 

Și mă-ncunună astăzi și iedera pe care

Ați pus-o fără voie pe fruntea-mi de poet.

                          (Ponticele, Cartea a IV-a, Elegia a XV-a)

 

Miron Costin îl credea înmormântat la gurile Nistrului, la Cetatea Albă, unde fusese trimis „…pentru niște cărți, ce scrisese în stihuri de dragoste”. Cronicarul afirmă: „Acela dară dascăl Ovidius, au scris câteva cărți, șezând la Cetatea-Albă în urgie, iară în stihuri, că și-au sfârșit acolo viața…”. (M. Costin. „Opere alese”, Ch., 1957, p.36-37).

Poetul rus A. Pușkin, exilat la 1821 la Chișinău, crezând că ar călca pe urmele înaintașului său latin, îi dedică poemul „Către Ovidiu”, care i-a fost inspirat, consemnează unii cercetători, de lucrarea „Descrierea Moldovei” semnată de Dimitrie Cantemir.

 

Note: 

Ovidiu. Opere. Chișinău: Gunivas, 2001.

Vasile Sârbu. Codul lui Ovidius Naso, Constanța: Ex. Ponto, 2017.

Piatră de mormânt la Tomis. Sub una asemănătoare și-a găsit somnul de veci Ovidiu. Pentru piatra sa funerară poetul a compus următorul vers:

 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,

O, tu, ce treci pe-aice, dacă-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul: Să-i fie somnul lin.” 

 

Din volumul: Poezia românească dinainte de Dosoftei, în curs de apariție. Antologie, selecție, traduceri și note de

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.