default-logo

Cristina Creţu- „O carte pentru primăvara mea” / Editura Eikon, 2017

M-am gândit că această mărturisire, cu trăiri camuflate în răsuflet greu, este o călătorie inversă cu lotca peste apele vieţii, pornind din 2017 către naştere. Dramatismul confesiunii mişcă trestiile Deltei şi duce gândul către un punct terminus. Hipoacuzia devine o capacitate fantastică de a auzi în interior, iar biografismul străbate cartea prozatoarei Cristina Creţu. 

  Circularitatea narativă este susţinută de două noţiuni prezente încă din titlul lucrării: „carte” şi „primăvară”. Singularitatea cărţii ne trimite cu gândul la unica poveste constituită din viaţa fiecăruia dintre noi. „O carte” este propunerea naratoarei, iar corelaţia se realizează cu reinventarea sinelui: „primăvara mea”. „Creierul nostru e un copac şi, ca să-l menţinem verde, îi dăruim citind”(p.66). Naraţiunea are scop terapeutic, încercându-se eliminarea traumelor din povestea individuală a unei fete lovite de căprioară în lanul de porumb. Eşecurile, răbdările de foame, deziluziile, agresiunile, moartea, toate acestea sunt lăsate cumva în subsidiar, iar defularea în cuvinte apare în prim-plan, precum o nevoie de a lăsa în memoria cititorului o marcă identitară individuală. „Uneori, viaţa mă oboseşte. Şi-atunci, fug. Mă adăpostesc în cuvinte sau îmi doresc să dorm un somn greu şi adânc până în pământul care mi i-a înghiţit pe cei dragi”(p.99). Scrierea realizată prezintă elemente de diaristică (memorii cu intenţionalitate), literatură (ficţiune de tip realist-oniric) şi ziaristică (elemente de repotaj şi interviu). Naratoarea îşi declară dorinţa de a-şi spune propria poveste, viziunea fiind homodiegetică, intradiegetică (Gérard Genette): „Aşa am simţit când am scris acest mic volum de proză. Şi aici sunt tot eu. M-am lăsat dusă de amintiri şi m-am revăzut cu ochii adultului, retrăindu-le până la lacrimi…”(p.15). Ritmul alert şi densitatea frazei te conduc prin timpul povestit şi timpul povestirii. „Pe stradă, pe locul unde e Billa acum, era un şantier”(p.45). Toponime reale, evocări de personalităţi ale unei perioade istoric delimitate, referinţe la perioada de austeritate comunistă, toate sunt elemente specifice unei opere realiste, cu valoare documentară uneori. Remarcăm elemente de dialogism la nivelul limbajului, prin care se fixează temporal şi spaţial faptele. Alegerea registrului stilistic, specific pentru fiecare fragment de viaţă, pendulează de la numirea unor artişti precum Fărămiţă Lambru sau Margareta Pâslaru, până la identificarea unor elemente specifice pentru perioada comunistă: „nechezol”, „săpun Rexona”, „rând carne”, „chiuvetă fontă”. „George mi-a adus odată o cutie de compot de ananas şi un ness Amigo”(p.29), „mergeam la coadă, încă din noapte, pe la două-trei”(p.48). Realismul transpare din text într-o manieră brutală, printr-un stil concis, eliptic de încărcătură lirică zgomotoasă: „Nu vorbeam nimic de rău despre viaţă şi neajunsuri, nu ştiai lângă cine stăteai”(p.49). Stilul indirect liber este intercalat în discursul narativ, secvenţele se succed cu repeziciune, dând senzaţia că prozatoarea se teme de a nu plictisi prin propria poveste. Cititorul are senzaţia că este purtat prin timpul narat, ca un martor căruia nu i se solicită compătimire: <<Mama voia să merg la profesională, „să-mi pun geantă pe mână”, am plâns de am murit…>>(p.25). 

  Volumul cuprinde 11 capitole cu subtitluri sugestive, ultimul capitol fiind mai consistent…”Am coborât dintr-un tablou” sau „O ploaie de vară”, „Roadele mele”, „Cămaşă nouă pentru suflet”(ultimul capitol de care spuneam că are o dimensiune mai mare), din toate secvenţele se poate compune un portret al unei fete muncite la câmp, sărutate cu brutalitate şi miros de oaie, deziluzionate de o carieră sportivă şi de un oraş în care se vede dislocată pentru a rezista vremurilor. Iubirea îi aduce suferinţă, iar tinereţea trece ca o ploaie de vară. Lumea este văzută din mai multe perspective, privind dintr-un scaun îngrămădit într-un maxi-taxi pestriţ în vulgaritate şi agresiune sau de la un demisol care dă senzaţia că taie fiinţa în două: „vedeam jumătăţi de oameni, plase, serviete, buchete de flori”(p.65). Antrenamentele de caiac-canoe sunt însorite de apariţia unui campion ca Ivan Patzaichin. 

  Visul, apariţia repetată a profesoarei universitare de pe strada Udrişte, descrierea emoţionantă a iepei Leana susţin apartenenţa la literar. Visul absoarbe o poveste în poveste, cu întoarcerea obsesivă către satul copilăriei, acela ideatic, al unui realism de tip magic. „Găsesc un sat. Casele sunt mici, de pământ. Intru într-o casă. Mă aflu într-o odăiţă joasă, cu un ochi de geam rotund. Mă uit prin el şi văd că e seară. Afară, lumina e argintie, sticloasă. Se aud glasuri. Vin oamenii locului”(p.87). Călătoria în timp şi spaţiu este o incursiune în dorinţa subconştientului de a reface golurile existenţei. Protagonista poveştii scrie epitafuri, se ocupă împreună cu baiatul ei de amenajarea de morminte. Detaşarea este vizibilă şi renunţarea la luptă.  Una dintre puţinele elemente luminoase ale cărţii este apariţia profesoarei universitare de pe strada Udrişte: „o urmăream până se pierdea în iureşul străzii, blândă şi gingaşă ca un nufăr pe apă”(p.66). Aceleiaşi apariţii diafane îi oferă protagonista volumul „Temple de trei zile”, întâlnind-o la anversarea de zece ani a unei edituri. 

  Leana este un adevărat personaj care instituie legătura cu locurile natale şi după moarte: „Acest cal mă ducea mereu până la Drăgăneşti. Mergeau spre pădure, Leana fluturându-şi coama şi-odată se făceau mici, până nu-i mai vedeam deloc…”(p.92). Intertextualitatea apare şi prin inserţia genului liric în discursul narativ, adăugâdu-se poezia „Calul de plug”.

  Semnul de carte va reveni asupra scrierilor prozatoarei Cristina Creţu. Naturaleţea discursului narativ, combinată cu biografism şi lirism camuflat, oferă o notă distinctă în ansamblul literaturii postumaniste.

Ioana Reiter-Sandu / UZPR

Aprilie 2021

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.