„Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia [î]l face indiferent pe omul din popor pentru ţara şi naţionalitatea lui(;)”., Mihai Eminescu «Românul» comentează asemenea…, Timpul, 12 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 187
N-am găsit neam mai autodistrugător ca poporul român. Înainte să mă zgâlţie cineva că de ce aş spune asta, nu mă exclud din oala comună în care trăim. Forţa cu care se poate autodărâma românul n-o are nici cel mai mare duşman al său. Oricine ar fi ăla, că menirile se schimbă pe măsură ce cunoaştem noi şi noi primejdii la fibra naţională.
„Politicianismul a prefăcut România în mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale apusului şi răsăritului” M.Eminescu Vol. I, pag. 417.
În partea cealaltă, de natura umană care ne face pe toţi să ripostăm sau să ne purtăm în tipare identificabile oriunde pe lumea asta, atât balamuc mai rar.
Cu noi, românii, raţiunea şi argumentul au prea puţină valoare. Aici e nevoie de sentiment, de sfâşiatul cămăşii pe piept, de poveste frumos spusă, ca pentru copii. Păi, dacă te ţii de toate astea, o să vezi ce suflet frumos şi sensibil avem. Serios, cineva trebuie să facă avioane şi acrobaţii cu linguriţa prin aer ca să putem înghiţi nişte piure de morcovi care face bine la ochi şi la sănătate, în general.
Este îngrozitor de extenuant să vieţuieşti şi să lucrezi în România, orişicum. O pandemie ne-a mai slăbit de cap ca s-o luăm razna cu toţii public, vădit, cu ţipete şi răcnete din toate părţile. Atâtea învăţături primite necerute, în public, n-am mai văzut. Sunt absolut convinsă că am făcut-o şi eu, am spus doar că mă revendic din acest popor infantil şi născut furios. Grabnic în a-l călca pe cap pe ăla mai mic, mai nevoiaş, mai de la coada haitei sau un pic mai neted la minte şi incredibil de abil în a se replia la cel mai mic semn de pericol.
Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră”., De câte ori contestăm…,Timpul, 12 octombrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 201
Este posibil acum să fi ajuns cu toţii la capătul puterilor, cu vocile stinse de atâta ţipat, cu hainele răvăşite pe spinare, suflând greu şi neştiind încotro s-o apucăm. De fier să fii, cocoţat confortabil în turn de fildeş să fii, şi tot nu scapi de talciocul zilnic desfăşurat pe tarabe. Cei sensibili, cei timizi, cei cinstiţi, cei politicoși nu au loc într-o lume centrată pe individualism şi putere. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeţi pe pământ, călători şi vremelnici.
Oamenii din ziua de azi încetează să vadă ceea ce-i înconjoară, alergând hipnotizaţi la computerul de acasă, de la şcoală, de la serviciu, de la cafenea, ignorând părinţi, copii, prieteni. Oamenii au încetat să judece, permiţând unui ecran s-o facă în locul lor.
Incapacitatea aceasta de a gândi a transformat omul contemporan într-un om ce şi-a pierdut identitatea, cu o singură nevoie – cea de a sta holbat în faţa computerului 24 de ore din 24. Reţelele de socializare, la rândul lor, îşi fac bine munca, luând decizii în locul oamenilor, care se lasă influenţaţi de comentariile unor persoane pe care nici nu le cunosc şi puţin probabil că le vor întâlni vreodată.
Azi ajung in poziţii sociale înalte cei care au avere, în sensul de bogăţie, dar – ca şi în antichitatea greacă – pot accede la poziţii aşa-numite superioare şi cei care nu au o prea mare avere. Cei care azi sunt săraci şi foarte săraci nu pot atinge poziţii sociale înalte, şi nu doar pentru că nu şi-au permis studiul, ci pentru că le este calea barată de cei care sunt deja acolo.
Atunci când diviziunea socială este accentuată cei care deţin puterea tind să abuzeze de aceasta, în ideea – falsă – că biserica şi/sau statul şi/sau statutul social sunt mai presus de moralitate. Chiar şi azi, in unele state, puterea politică este controlată de cei care deţin titluri nobiliare sau de cei care sunt foarte bogaţi.
Cred că nu se poate discuta despre “egalitate pentru toţi” cât timp există diviziunea socială. Mulţi vorbesc despre a nu face diferenţe între oameni şi, pe de altă parte, folosesc sintagme gen “om simplu” sau “om de rând”. Judecând şi intuind în aceşti termeni nu se poate atinge idealul nediscriminării, al egalităţii. A nu se înţelege că prin “eliminarea” diviziunilor sociale mă refer la… comunism!!! Socialismul nu este prea departe de comunism – nici la acesta nu mă refer. Mă refer la democraţie – cea mai puţin rea formă de guvernământ dintre toate.
Oricine poate numi, oricând, pe oricine “om de rând”, “om simplu” şi mai ştiu eu cum. Dreptul lor. Important este ca cei numiţi astfel să nu creadă că şi sunt cum îi numesc aceia care vor să se remarce printr-un statut diferit, accentuând, indirect, că ei fac parte dintr-o elită privilegiată.
Omul de azi cu toate că dispune de o serie de mijloace care să-i facă viaţa mai plăcută a pierdut acel element nobil care l-a pus în vârful lanţului trofic şi anume umanismul său.
Identitatea socială a unei societăţi prin fenomenul globalizării se pierde treptat cu sprijinul forurilor decidente, acestea asigurând un demers tacit la schimbările lipsite parcă fără o destinaţie precisă. Ne întâlnim cu o scindare continuă şi exacerbată concretizată în abuzuri în serviciu şi acţiuni diversioniste prin scenarii apocaliptice.
Omul de rând este marcat de mesajele contradictorii şi este prins în adeziunea celui care-i oferă beneficii. Practic totul se tranzacţionează în scop material, latura spirituală fiind dată uitării.
Individul îşi cere dreptul la autodeterminare încălcând flagrant regulile sociale contribuind astfel la vulnerabilitatea sistemului, iar acest sistem care şi-a pierdut raţiunea de a controla promovarea adevărului invocă democraţia. Învârtitul în jurul cozii ne conduce către o singură concluzie că indiferenţa şi toleranţa ucide umanismul. Suntem cu toţii vinovaţi de ceea ce se întamplă şi numai printr-o acţiune participativă şi vizionară putem să ne revenim.
Mai sunt oamenii fără inimă care au puterea de a lăsa totul în urmă fără nici o emoţie. Se spune, poate, că marii politicieni n-au voie să se lase dominaţi de sentimente atunci când exercită puterea. Că emoţia nu are ce căuta în politică, unde tot ce contează sunt rezultatele, calculul machiavelic, menţinerea puterii cu orice preţ şi strivirea tuturor adversarilor, indiferent cine sunt ei. Aşa este, puterea nu se exercită niciodată cu inima, ci cu mintea rece şi cu privirea aţintită înainte, niciodată întoarsă spre trecut. Astăzi, sufletele sunt searbede, fiindca oamenii nu mai au nevoie de suflete puternice pentru a face faţă dificultăţilor vieţii.
S-a spus că omul este o fiară de pradă, ale cărei instincte înnăscute o împing să lupte, să ucidă şi să distrugă. Civilizaţia, dând naştere laxităţii umanitare nenaturale care îl alienează pe om de originea lui animală, a aspirat la reprimarea acestor impulsuri şi apetituri. Ea a făcut din omul civilizat un slăbănog decadent, ruşinat de animalitatea lui şi care îşi intitulează cu mândrie depravarea umanitate.
„Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină
superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestuidureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii deoameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism maipronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătoriilui şi el vânatul”., Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol.XIII, pag. 193
Pentru a împiedica continuarea atrofierii speciei umane, este imperios să eliberăm omul de efectele dăunătoare ale civilizaţiei. Căci civilizaţia este doar invenţia vicleană a celor inferiori. Aceşti lepădături sunt prea slabi pentru a se ridica la statura eroilor viguroşi, prea laşi pentru a suferi binemeritata sancţiune a anulării totale şi prea trântori şi ob raznici pentru a le servi stăpânilor drept sclavi.
Omul este fiinţă socială ce comunică şi îi place să comunice. Unora le place să îşi audă vocea. Altora, dintre cei tăcuţi, le place să asculte doar. Până aici nimic nou. Dar cel mai important lucru, din totdeauna, a fost transmiterea unor informaţii corecte, de multe ori atât de importante pentru mulţi, în a lua o decizie vitală cu privire la viaţa lor. Am simţit întotdeauna că este important să dau mai departe informaţia. Cea corectă. Dorinţă direct proporţională cu ceea ce consideram a fi gradul ei de importanţă.
Cât despre renunţarea la comportamentul de „şmecher” care a cuprins multă lume din societatea românească, la toate nivelele, trebuie să vorbim tot de lege şi aplicarea ei. Pentru că forma otrăvitoare pe care a îmbrăcat-o cuvântul „descurcăreţ” reprezintă o piedică serioasă atât în evoluţia noastră cât şi în înţelegerea Occidentului de a avea în noi parteneri serioşi. Şi pentru asta vor plăti din greu şi copii noştri, fie că vor rămâne, fie că vor părăsi ţara.
“Ţara aceasta – scrie Corneliu Codreanu – piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe… Acest fel de om, care trăieşte astăzi în politica românească l-am mai întâlnit în istorie, sub domnia lui au murit naţiuni şi s-au dărâmat state… Toată inteligenţa, toată învăţătura,toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei”
Viorica Nicolescu/UZPR