„Multă sănătate, fraților
locuitori ai Țării Românești!”
Tudor Vladimirescu
Precursor lui Heliade Rădulescu și C.A. Rosetti în mesianism, cum l-a definit G. Călinescu, figura lui Tudor Vladimirescu l-a obsedat pe Marin Sorescu „în căutarea de caractere tari și personaje destoinice”, mai ales „acum, când s-a umplut țara de «revoluționari», de impostori răsăriți ca ciupercile, tunând și fulgerând, răgușind zilnic microfoanele, chipul însângerat îmi apare parcă mustrător în față”. Și continuă Sorescu în prefața din 1993 la vol. Scrieri de Tudor Vladimirescu (ediție, note și bibliografie de Tudor Nedelcea) că Domnul Tudor („biblic, aforitic, în același timp limpede și ambiguu, ca profeții”) este „cronicarul care face istoria și-o și consemnează fulgerător în texte, menite a fi memorate cu sufletul”.
„Voievodul țării”, după fericita expresie a lui Nicolae Iorga, a intrat, firește, în conștiința publică, în mentalul colectiv al românilor, fie ei țărani sau boieri. Actele materiale de recunoștință față de marele erou (revendicat deopotrivă de mehedințeni și de gorjeni, datorită modificărilor administrative de-a lungul timpului) n-au întârziat să apară: monumente, plăci memoriale, studii, simpozioane, tablouri, cărți etc.
Dar, unul dintre cele mai importante este Monumentul de la Padeș, un sat ca atâtea altele de pe Valea Motrului, dar care a intrat în istorie, grație marelui Pandur, alături de Sarmisegetuza, Posada, Rovine, Călugăreni, Blaj, Calafat, Mărășești, Alba Iulia etc.
„Poate că fără Tudor, numele acestui sat ar fi rămas anonim […] dacă anume
evenimente și conjuncturi nu le-ar fi adus în prim planul unor momente istorice cruciale”. Am citat din ediția a II-a a lucrării augmentate, Monumentul de la Padeș. Tulnic peste veacuri de Luchian Deaconu și Mircea Pospai (București, Editura UZPR, 2021, tipărită la Sitech-Craiova). Prima ediție a apărut în 1981.
Autorii sunt istorici recunoscuți pe plan național. Luchian Deaconu (n. 1939, Tg. Logrești, Gorj – dec. 2020, Craiova) a urmat cursurile elementare în satul natal, continuate la celebrul liceu „Tudor Vladimirescu” din Tg. Jiu, finalizate la Facultatea de Istorie a Universității din București, în capitală susținându-și doctoratul. A fost repartizat la Filiala Craiova a Academiei Române ca cercetător, transferat în 1973 ca director al Muzeului Olteniei, unde a funcționat până în 1988, eliberat din funcție pentru că o rudă a sa se stabilise în Canada. A fost unul dintre managerii de excepție ai unui muzeu 
de istorie, etnografie, științe naturale, organizându-l cu mult profesionalism, îmbogățind colecția muzeală cu obiecte patrimoniale (un subaltern al său, furând penița de aur din stiloul lui N. Titulescu, furt constatat de organele competente, a făcut ulterior „carieră universitară”, pe când Luchian Deaconu n-a putut ajunge la Universitate!”). Este autorul unor lucrări fundamentale privind istoria modernă a Craiovei, de la 1859 până în epoca modernă (împreună cu Otilia Gheorghe), al volumului Momente din epopeea făuririi statului național unitar român (Scrisul românesc, 1988) și al altor scrieri extrem de importante.
Mircea Pospai (n. la 9 iunie 1948 în comuna doljeană Cernătești) și-a început studiile elementare în localitatea natală, continuate la Liceul „Elena Cuza”, finalizate la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Este doctor în științe economice la Universitatea „Lucian Blaga”din Sibiu. Întreaga sa carieră este dedicată ziaristicii, la Radio Oltenia Craiova, unde a fost și director (1998-2013), la cotidienele locale „Înainte” și „Cuvântul libertății”. În prezent, este pensionar, dar și președintele filialei Craiova a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Istoric și scriitor deopotrivă, Mircea Pospai a scris peste 20 de cărți (reportaj, poezie, roman, interviuri – excelent cel realizat cu Tudor Gheoghe). Ca istoric, a scris Memoria Băniei ( 1985, reeditată în 2000), Locuri și legende în nordul Olteniei (1987, 2003, 2015) etc.
Monumentul de la Padeș. Tulnic peste veacuri este o lucrare bazată pe documente de arhivă, spicuiri din presa vremii, mărturiile localnicilor, cercetări proprii privind locul / localitatea de unde a pornit flacăra Revoluției de la 1821, monumentul de la Padeș fiind, în opinia celor doi autori, „un simbol al vieții și luptei străbunilor panduri”, un „loc de evocare și arc de triumf”.
Așezat într-un mirific colț de țară, cu toponime și reliefuri interesante, Padeșul apare frecvent în documente ale cancelariei domnești, încă din timpul lui Radu cel Frumos. De aici, la „23 ghenarie 1821”, Tudor pornește Revoluția, adunând panduri din plaiurile vecine: Sohodol, Godinești, Tismana, Godeanu, Ciovărnășani, din toată zona Cloșanilor, de pe Valea Motrului, din Munții Parângului.
Și aici, în câmpia Padeșului, urmașii pandurilor mehedințeni și gorjeni s-au
hotărât să înalțe viteazului și dârzului lor înaintaș un monument, dar nu unul oarecare, ci unul la înălțimea faptelor lui Theodor (cum a semnat el proclamația). Ideea a încolțit încă din 1877, anul declarării Independenței de Stat, când primarul Tg. Jiului, Francisc Milescu, solicita autorităților aprobarea de a ridica în piața centrală a orașului un monument lui Tudor, discutând în prealabil cu sculptorul Karol Storck, care a întocmit o schiță de monument: statuie din marmură de Cararra, pe un soclu de granit, înaltă o dată și jumătate din înălțimea lui Tudor. Proiectul nu s-a realizat, pentru că România, intrând în Războiul de Neatârnare, a făcut imense sacrificii umane dar și financiare. Abia la sfârșit de secol 19, sculptorul gorjean C. Bălăceanu realiza un monument reprezentându-l pe Tudor dârz și hotărât.
În pregătirea Centenarului Revoluției lui Tudor, Banca populară Bengești-Gorj adresează, la 24 ianuarie (Unirea Principatelor) 1920 un apel tuturor județelor pentru „a încuraja clădirea în com. Vladimiri din Gorjiu, locul de naștere a eroului național, eterna «Cassă a Poporului», în care să se lumineze generațiile viitoare pentru întărirea neamului”. Cererea era motivată de faptul că „din sângele eroului național Tudor Vladimirescu, curs acum o sută de ani în bătrâna Târgoviște, s-a dospit aluatul din care a ieșit România Mare de astăzi”.
La 1 mai 1921, din inițiativa învățătorului N. I. Spineanu, se întrunește Comitetul școlar din Padeș, stabilind, la 9 iunie, centenarul lui Tudor, în „frumoasa câmpie a Padeșului”, unde, „a pâlpăit pentru prima dată drapelul libertății și dreptății”. S-a propus strângerea de fonduri pentru ridicarea unui monument. „Țăranii au subscris 1300 lei, primul fond pentru ridicarea unui monument lui Tudor Vladimirescu” (ziarul „Lupta”, 26 iunie 1921). În mijlocul câmpiei Padeșului, în 1923 s-a îngrădit un loc de doi metri pătrați, în care a fost așezată o troiță. Este primul monument ridicat.
Comitetul școlar din Padeș perseverează în ideea construirii unui monument și strângerea de fonduri, apelând la diverse personalități (prof. M. Gușiță, arh. State Baloșin).
În 1928 s-a stabilit terenul pentru acest monument: 6000 metri pătrați în jurul troiței de lemn ridicată în 1921 și o alee de 200 metri până la locul respectiv. Merită subliniat faptul că unii țărani au donat terenul, alții, mai săraci, au fost despăgubiți.
La 1 iulie 1933 s-a desfășurat licitația publică (de către Comitetul școlar Padeș și Societatea „Datina” din Tr. Severin) pentru angajarea unui antrepenor (conform devizului arh. State Baloșin, construcția ajungea la 163.919 lei), câștigată de Carol Umberto. „N-a fost casă în Padeș din care să nu fi participat măcar un om pentru a da ajutor la înălțarea construcției. Unii au venit cu carele și cu boii pentru a căra blocurile de piatră dintr-un pinten de munte, nisip din albia râului, ori butoaie cu apă de la fântânile satului. Cei care se pricepeau la dulgherie au cioplit lemnele”, consemnează cei doi autori, Luchian Deaconu și Mircea Pospai.
În ciuda unor disensiuni între Comitetul școlar Padeș, Societatea „Datina” și Prefectura Mehedinți, toate cele trei instituții contribuind esențial, logistic și financiar, Monumentul de la Padeș a fost înălțat, ca un „tulnic peste veacuri”.
Sub formă piramidală, blocuri din piatră naturală cu laturile de 10 m și înălțimea de 9,50 m, cu o scară cu 12 trepte, un patrulater la partea superioară cu patru reliefuri turnate în bronz (cu dimensiuni de 1m × 0,80m), reprezentând momente esențiale din timpul Revoluției: chipul lui Tudor; Adunarea de la Padeș și Proclamarea revoluției, ianuarie 1821; textul Proclamației („Întâia proclamație a lui Tudor din Padeș”) și Jurământul boierilor față de Tudor („Boierii țării depun jurământ de supunere Domnului Tudor”). Sculptorii celor patru reliefuri sunt: Emil Beher și Gh. Tudor, inspirați de picturile lui D. Stoica și Costin Petrescu.
Cel care a consemnat pentru eternitate: „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jăfuitorilor”, conștient de riscurile unor asemenea mișcări revoluținare („mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții”), „un anume Theodor” avea să facă cunoscută Europei, prin emisarii săi, 3-4 panduri, „numai cu cămăși pe ei și încinși cu curmeie de tei”, dorințele legitime ale „norodului”, „adecă să desfacă acel catahrisis ce de multă vreme apasă pe capetele noastre”.
Cu un adânc simț al istoriei, stăpânind perfect izvoarele istorice, Eminescu moștenind de la Tudor, cum remarcă Marin Sorescu, „neîncrederea în elementul superpus, neproducător”, îl folosește pe eroul Revoluției de la 1821 ca un stindard în lupta pentru apărarea românismului, în polemica cu aripa roșie a liberalilor „fără tradiții și fără moralitate”.
Altfel spus de autorii acestei cărți, Monumentul de la Padeș. Tulnic peste veacuri, Luchian Deaconu și Mircea Pospai, „Tudor rămâne pentru noi omul fără de moarte, cum fără de moarte sunt piatra și bronzul, care ni-l amintesc și ni-l vor aminti mereu”. Fără îndoială, Domnul Tudor nu se încadrează în rândul „corectitudinii politice” (o teorie hazardată, penibilă, sortită eșecului), dar el rămâne unul din marii Eroi ai neamului, consfințit ca atare de „norodul” românesc în cele două veacuri scurse de la sacrificiul său suprem.
Tudor Nedelcea
P.S. Scriitorul Ilie Sălceanu, originar din Șvinița mehedințeană, a scris un roman, bazat pe fapte reale, Cămașa morții. Theodor Vladimirescu (Cluj, Edituta Dacia, 1999), elogiat în prefața semnată de Eugen Uricaru. Plecarea timpurie dintre noi a romancierului, a lui Berti Sălceanu, a determinat intrarea într-un con de umbră a creației acestuia, a acestui roman. La două veacuri de la moartea martirică a Pandurului să ne aducem aminte cu recunoștință și nostalgie de toți care s-au dedicat lucrării întru istorie Domnului Tudor.
Un comentariu pentru “O nouă carte la Editura UZPR: Monumentul de la Padeș, de Luchian Deaconu și Mircea Pospai”
Frumos articol, l am citit cu mult interes caci imi aminteste de fratele
meu, cel mare, caci mai am un frate , mai mic! De fapt eu samt, cea mai mica, dintre ei si,,vinovata,,de inlaturarea fratelui meu Lucica/Luchian
din functia de Director al Muzeului de Istorie,din Craiova.
Fratele meu a fost un om deosebit,f.studios, serios, integru. Avea un suflet mare,el m a insotit in prima mea mare calatorie, la Bucuresti pentru inscrierea la examenul de admitere( Facultatea de Medicina) si mi a purtat noroc.In primii 2 ani de facultate , impreuna studenti in Bucuresti am mers la multe spectacole de teatru si opera.El primea bilete
am mers la multe spectacole de teatru si opera. El primea bilete gratuit ca student eminent. Ultimul eveniment marcant,la care m a invitat a fost,
sustinerea tezei de doctorat. Am fost mindra de fratele meu si putin in
rivalitate! Ma bucur f mult sa aud ca este apreciat si ca munca si talentul lui nu au fost in zadar. Multumesc colegilor si prietenilor fratelui mei pentru contributia lor , ca memoria lui Luchian Deaconu sa ramina vie.
J Deaconu