…Nici nu se uscară ecourile nedreptății (drama continuă!) suferite de fratele nostru din Timocul sârbesc (Dușan Pârvu – Pîrvulovici) că alte ecouri au prins a se zbate în orizontul disperării, venite de data aceasta din „timocul” ucrainian: revista „Mesager bucovinean”, care apare la Cernăuți, riscă să moară, ajutată să sucombe de către noi înșine (!) românii de acasă.
Colega Doina Cernica, scriitoare și ziaristă la „Crai nou”-Suceava, îmi trimite un e-mail alarmant, în care mă anunță că revista „Mesager bucovinean” (cu apariție trimestrială) este într-o situație delicată (ca să nu spună disperată – n. m.): i-a fost tăiată subvenția financiară pe care o primea din partea Guvernului României, prin Direcția Românii de Pretutindeni. Colega din Suceava atașează și Scrisoarea deschisă pe care scriitorul și ziaristul Ștefan Hostiuc, redactorul-șef al revistei, o adresează forurilor de la București, rămase surde la mesaj. A trimis-o, apoi, presei (mai ales, celei cultural-artistice) spre a fi făcută publică, dar nici porțile literei nu s-au arătat receptive. Este o scrisoare amplă, redactată cu o eleganță ieșită din comun. Citez câteva fragmente edificatoare:
„Stimată doamnă Secretar de stat Oana Ursache, Onorată Comisie DRP de evaluare a proiectelor pe anul 2021
Am aflat de curând că proiectul nostru, Editarea revistei „Mesager bucovinean”, cu public țintă Comunitatea românească din Uraina, care timp de 6 ani a obținut finanțare nerambursabilă de la DRP/MPR, fără observații critice, fiind considerat util comunității căreia i se adresează, acum nu mai e la nivelul exigențelor onoratei Comisii de Evaluare. Prin aceasta înțelegem că mesajul transmis de revistă în perioada recentă către cititorii săi nu mai este pe placul finanțatorului și că, deranjând Kievul prin demascarea scopului final al politicilor educaționale, lingvistice, identitare ucrainene față de comunitatea românească din Ucraina, revista deranjează, mai nou, și Bucureștiul. (…) Prin hotărârea dumneavoastră, Comunitatea românească din nordul Bucovinei rămâne fără încă o publicație periodică, unică în sensul grupării materialelor în ediții tematice pe probleme de stringentă actualitate pentru românii din Ucraina”…
Redactorul-șef Ștefan Hostiuc continuă, în aceeași manieră elegantă, cu un Cuvânt de mulțumire în loc de contestație (ironia inclusă) din care citez:
…„Totodată, politicile educaționale și lingvistice de ultimă oră ale Kievului bat atât de departe și de desființător în identitatea națională a românilor, atât de cuminți și loiali – dintotdeauna loiali! – și statului austriac, și statului sovietic, și statului ucrainean, și dintotdeauna răsplătiți ba cu interdicții în folosirea de simboluri naționale, ba cu înlocuirea denumirii firești a limbii materne, ba cu scoaterea acesteia din sistemul de educație, ba chiar cu smulgerea literelor de aur de pe frontispiciul Catedralei din Cernăuți numai pentru că ridicau slavă Mântuitorului în limba română, limba ctitorilor acestui sfânt lăcaș, toate aceste nedreprăți ce ni se fac nu la întâmplare, ci, spre regretul nostru, al tuturor, sunt pritocite de întregi instituții, zdruncină atât de puternic stâlpii existenței noastre pe acest pământ, încât a te face a nu le observa și a-ți vedea de treabă cu scrisul, cu poezia, lăsându-le altora în seamă datoria de a le dezvălui sensul, de a le arăta scopul și dedesubturile, nu e cinstit și nici nu e cea mai fericită soluție pentru un scriitor”.
În aceeași elegantă manieră, bravul scriitor și ziarist își anunță demisia:
Cu deosebit respect,
al dumneavoastră Ștefan HOSTIUC,
membru al Uniunii Scriitorilor din România,
fost redactor-șef al fostei reviste „Mesager bucovinean”,
cu public țintă Comunitatea istorică românească din Ucraina
Ce s-ar mai putea adăuga la acest strigăt de lebădă? Multe s-ar putea adăuga, dar nu stăm acum să facem istorie; palpită întâmplarea, arde evenimentul. Le-aș aminti, totuși, guvernanților noștri de azi, exemplul Dorei d`Istria (Elena Ghica) scriitoarea care, în cartea sa „Călătorii în Rumelia și Morea”, impresionată de gestul străbunicului ei, domnitorul Grigore al III-lea Ghica, ucis de turci în 1777 pentru că s-a opus răpirii Bucovinei de către Habsburgi, a scris pe prima pagină dedicația: „Lui Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei, care a preferat să-și sacrifice tronul și viața, decât să ofere Bucovina absolutismului austriac, a cărui amintire și martiraj vor rămâne scumpe fiilor veteranilor lui Traian cât timp va dăinui naționalitatea română”. Iar naționalitatea română, ce se întâmplă azi cu naționalitatea română? – iată, asistăm pe zi ce trece, naționalitatea română este erodată de forțe ce vor s-o șteargă definitiv de pe harta lumii, iar întâmplarea bucovineană este o dovadă elocventă.
Tot Dora d`Istria, destin rătăcitor cu ardentă conștiință de sine, așeza altă dedicației zguduitoare, în fruntea altei cărți: „Aflându-mă departe de malurile îndrăgite ale Dâmboviței, nu am încetat niciodată să aparțin pământului natal. Toate visurile mele au fost pentru el, toate luptele mele pe care le-am angajat, toate suferințele la care am rezistat nu au avut decât un singur scop: un patriotism fierbinte, pe care nu-l voi părăsi decât odată cu viața”.
…Iară noi, noi epigonii? Cei aterizați pe malurile Dâmboviței cu sarcina de a distruge tot și a se înapoia la stăpânii de afară să raporteze și să-și primească arginții trădări? Cum de-i mai suportă acești români cuminți și loiali – și nu pun parul pe ei? Aceasta-i întrebarea.
Ion Andreiță / UZPR