default-logo

FRATELE MEU DE CRUCE, TĂTARUL… (Ultima nuvelă)

Râul nostru, lat ca o stepă, în locul în care se întâlnește cu marea, are un singur mal.

Așa au crezut de când se țin minte oamenii de la noi, dar, când au aflat că și locuitorii de pe partea cealaltă îi spun la fel, l-au botezat și unii și alții, cu secole sau poate cu milenii în urmă, cu mult mai înainte de a se întâlni – Râul cu un Singur Mal.

Nimeni nu ține minte să fi reușit vreodată cineva să treacă înot Boazul  în drept cu cetatea Akker-Man, unde – ca și cum marea nu l-ar dori – valurile mari îl împing înapoi, lăsând impresia că aici fluviul stă pe loc.

Nu s-a pus cu el în poară niciun înotător și din motiv că, deși e neted la suprafață, Turla  fierbe în dedesubturi ca o bărdacă ce stă la foc cu capacul pus.

Dar mai ales din cauza lianelor acvatice, ale căror frunze din partea de sus formează la suprafață un covor plutitor, pe care un prunc ce abia a învățat să meargă ar putea lesne alerga, fără să se scufunde.

La umbra lor, se spune, vin din largul mării sirenele, ca să se odihnească. Și să se îndrăgostească de marinarii cu corăbii sfărâmate de stânci, care au visuri de uscat și nu știu ce să facă cu ele.

Nu le-a văzut nimeni vreodată, pentru că strigoaicele, și acest lucru îl știu toți ai noștri, cu mic cu mare, nu se lasă văzute decât de bărbați care își dau ultimul suspin.

În acea după-amiază soarele cocea nemilos, colbul ardea sub talpă răzbind prin încălțări, pădurea rămăsese de mult fără frunze, iar apa fierbea în lacuri cu tot cu pești.

Atunci m-am dus la râu să mă scald. Am descălecat, lăsând armăsarul să pască iarba de pe mal și am sărit de pe stâncă în apă, ducându-mă ca o piatră la fund.

 Dar când m-am răsucit ca să mă iau la întrecere cu un cârd de șerpi înotători, m-am încâlcit fără voia mea într-un hățiș de liane, care pe dată mi-au încolătăcit cu tulpinile lor lungi și flexibile   corpul, ținându-l în prinsoarea lor ca într-o menghină. Am încercat  precipitat să le desprind una câte una; m-am învălătucit, însă, și mai tare. Am făcut câteva salturi spre suprafață, ca să iau aer și să plescăi disperat un fel de chemare în ajutor, dar lianele, parcă ar fi fost ființe vii, care nu voiau să mă scape, m-au tras imediat înapoi la fund. Mă zbăteam deznădăjduit, iar puterile îmi erau pe sfârșite. Lianele mă țineau fără scăpare. Devenisem prizonierul lor. Una mi se așezase pe beregată. Mă sufocam.

Brusc apele râului s-au făcut negre, ca de smoală, semn că se apropia furtuna. Orice efort devenea zădarnic. Mă smuceam, dar, în loc să mă eliberez de funiile vegetale care mă țineau ostatic, alte plante ucigașe se înfășurau tot mai strâns și mai strâns de jur împrejurul meu.

Atunci am văzut sirena care se apropia de mine. Semăna cu Aișe. Mi-am putut ține răsuflarea  până mi s-a arătat acea vedenie, în clipa când s-a apropiat, incisivii mi s-au descleștat fără voie  și apa  a năvălit toată înăuntrul meu…

 

… M-am trezit de la un strigăt: „Hai, ghiaurule , înviază!” Am deschis ochii și am înlemnit: deasupra mea stătea tătarul Ali, dușmanul meu de moarte.

Când l-am văzut, m-am întrebat imediat: „Sunt pe lumea cealaltă?”

Acesta îmi  desfăcuse cu tăișul  pumnalului său dinții,  ca  apa pe care o înghiții să se scurgă toată afară… Ea năboia pe gură, pe nări, pe urechi…

Acesta tocmai trecea călare sus pe muchie către fânațurile lor din stepă când m-a auzit chemând în ajutor, așa mi-a povestit după ce mi-am revenit.

N-a stat pe gânduri, a sărit în apă și a retezat cu hangerul lianele care mă înfășuraseră ca să mă tragă în adânc.

După ce m-a ajutat să urc pe calul meu, i-am mulțumit agareanului  și mi-am luat rămas bun.

Ce rușine, mi-am zis când am rămas singur, să fii salvat de un tătar! De un dușman! O salvare de la moarte egală cu moartea! Ce umilință mai mare decât să iei pomeni de la cineva care-ți dorește pieirea și pe care tu ai vrea să-l vezi murind?!

Când am ajuns în mahalaua noastră de dincolo de zidurile cetății, prietenii  mai în vârstă, dar și cei tineri, cărora le-am povestit despre salvatorul meu, au rămas înmărmuriți.

– Nu te-a tăiat, că n-avea sabie, a presupus cineva.

– Ba avea.

– Crezuse că ești tătar.

– Nu crezuse!

– N-a știut ce face!

– Ba a știut!

– Se scrântise la cap păgânul!

– Ba era destul de teafăr. Pentru că am vorbit cu el și el a vorbit cu mine.

Bărbații au căzut pe gânduri. Apoi, într-un târziu, un bătrân, căruia toată lumea îi spunea Corăbierul, pentru că vânturase marea noastră în lung și-n lat, mi-a vorbit astfel:

– Dacă-i așa cum zici, că  acel străin te-a salvat de la moarte,  el nu-ți mai este străin, iar tu ești obligat să respecți datina noastră din moși-strămoși și să ți-l faci frate de cruce. Dânsul ți-a dăruit încă o viață. Și nu ai dreptul să uiți că zilele, cele pe care le vei  mai trăi de azi încolo, pe toate i le datorezi lui!

– Du-te și-l  caută și când îl găsești roagă-l să te accepte ca frate! 

Așa am făcut.

În ziua următoare m-am dus în mahalalele lor.  

Tătărașii, când m-au văzut pe armăsarul meu cu coame negre care atingeau pământul, strigau bucuroși:

– Illac! 

Adică „Valahul!”

M-am oprit la casa unde mi s-a spus că locuiește, am legat calul de un stâlp și am bătut în poartă.

El s-a bucurat când m-a văzut și m-a invitat să-i trec pragul.

Am lăsat armele și încălțările la intrare și am intrat.

– Pace în casa ta, Efendi Ali, i-am spus.

– Fii binevenit, chir Coste.

Știa deci care mi-e numele. Și pe cine salvase. Cu atât mai mult – faptul că nu eram unul de-al lui.

– Cunosc că te cheamă Ali și că ești tătar, asta înseamnă că știu totul despre tine. Nu știu doar cu ce te ocupi. Ce ești?

– Sunt zaraf .

– Și ce vinzi?

– Viscole.

– Când?

– Atunci când îngheață marea.

– Dar vara ce neguțătorești?

– Pulberi de pe drumuri.

– Ce mărfuri mai ai?

– Oale în care, păstrat, vinul se face mai bun și oale în care, pus, vinul se strică.

– De ce depinde?

– De preț și de cumpărător.

– Vreau să cumpăr două vase, în care să se păstreze proaspătă orice băutură.

– Ești cumva însurat?

– Nu.

– Atunci de ce iei două?

– Una o cumpăr pentru tine, ca să mi te fac frate de cruce.

– De ce?

– Pentru că m-ai smuls din gheara morții. Și tradiția noastră din moși mă obligă să vin să te rog să accepți să fii fratele meu… Și să consimți să fiu fratele tău.

Muslimul  muți. Pe fața lui citii surprindere. Nu se așteptase la o propunere atât de neașteptată – eram de credințe diferite și de neamuri osebite – rămase o clipă pe gânduri, apoi se ridică și se retrase, fără să rostească un cuvânt, într-o odaie de alături.  Ce are de gând?, mă întrebam. Să se întoarcă, după ce-și revine din uluială, cu vorbe de ocară și cuvinte de refuz? Să cheme niște slujitori care să mă dea afară din casă?  

Intră peste câteva minute lungi cât ceasul, ținând în mână un pocal  cu un  amestec de golab , zahăr și petale de trandafir. A băut din el jumătate și mi-a dat să beau și eu jumătate.

– Îți mulțumesc, chir Coste, mi-a spus el cu privirile jilăvite. Că eu nu mai am frați. Cei pe care i-am avut au căzut în bătălii sau se află în robie, cine știe pe unde. Ca să înțeleg, când am rămas fără de ei, cât este de greu să fii pe lume singur și al nimănui. 

Ne-am îmbrățișat și am convenit ca înfrățirea să ne-o sigilăm cu jurăminte, făcute cu palmele așezate pe Evanghelie și Coran, în biserica noastră și în moscheea lor.  

Atât valahii, cât și tătarii știam că putem jura pe cele două cărți și fără să știm ce scrie în ele.

Garanția că acolo se cuprind adevărul și taina de care avem fiecare nevoie ne-o asigurau cei care le dictaseră și-și asumaseră astfel răspunderea pentru eventualele noastre greșeli, ce ar fi putut veni din respectarea strictă a jurămintelor luate.

Schitul nostru și moscheea lor se aflau alături și aveau ogradă comună.

Ceea ce-l făcu pe cavalerul Schiltberger, care, întorcându-se dintr-o cruciadă de dincolo  de mare, în drum spre Nemția lui, atunci când a coborât în portul nostru să exclame: „Ce priveliște! Două biserici în aceeași curte!”

            Ambele clădiri erau făcute din nuiele împletite unse cu lut, fiind acoperite cu stuf și nu se deosebeau cu nimic de o casă țărănească.

Nu departe de clopotniță se afla minaretul și de multe ori sunetele clopotului se împleteau armonios cu „ezanul” – chemarea muezinului la rugăciune. 

Părintele nostru era prieten cu imamul lor.  Când nu se aflau în lăcașuri, se ajutau unul pe altul la adunat fânul, la curățat pomii sau la măturat de frunze drumul care ducea către târg.

Prietenia  celor doi prelați chir Theofilos o explica astfel:

– Cărțile noastre și cărțile lor conțin cam aceleași texte. Se vede clar că, la începuturi, a fost unul singur. Doar că în cărțile noastre sunt litere care se scriu, dar nu se citesc, pe când la ei sunt litere care nu se scriu, dar se citesc. Asta e unica diferență… 

            Când eram copii, ca și puștii de azi, în timp ce maturii participau la liturghie și namaz, noi intram delaolaltă, mai mult ca să ne jucăm, ba într-un locaș, ba în celălalt. Evident, respectând ritualul. Tătărașii – să-și facă cruce și noi – să ne ștergem pe față cu palmele. Ei spuneau: „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Și noi: „Allah este Dumnezeu și Mahomed e profetul său.”

Abia când deveneam mari începeam să ne urâm, alegându-și fiecare lăcașul pe care să-l frecventeze până la mormânt.

Dacă îi întrebai pe slujitorii celor două case de rugăciuni câți ani au acestea, ei îți ofereau același răspuns:

– Lumea e darnică, le dă câte o mie de ani la fiecare.

Deși n-avea niciunul mai mult de două-trei sute de ani.

Încă în vremea când le ridicară împreună, făcând clăci comune, slujitorii celor două locașuri de închinare, se înțeleseseră de comun acord, fără să se consulte cu mai-marii lor, ca Crăciunul să se serbeze la noi în aceeași zi cu Bairamul .

Tot în veacuri de demult, creștinii și mahomedanii din Akker-Man făcură schimb și de obiceiuri. Copiii valahi se numeau și  Soleiman,  Hassan, Aișe sau Aijan, iar ai lor purtau și nume creștine: Vasile, Gheorghe, Floarea, Manole… Femeile lor împrumutară de la ale noastre rânduiala de a se duce la războaie cu bărbații lor. Iar ale noastre – să poarte pe față văl, care să le ocrotească de deochi. E drept că nu toate, doar cele mai frumoase, ele fiind și cele mai expuse.  

Schitul de lemn   era atât de vechi încât părea că dintr-o clipă în alta o să se răstoarne, icoanele agățate în cuie stăteau într-o rână, cu marginile de jos îndepărtate de zid, iar preotul în timpul slujbei mergea în vârful picioarelor, ca pe puntea unei corăbii gata să se scufunde.

Biserica așezată în câmpie era plină de greieri, care ieșeau din crăpături să cânte de cum începeau liturghiile, în unison cu preotul. 

Ne-am dus cu toții la schit și valahi, și tătari. Toată lumea, cunoscându-ne de mari dușmani a fost bucuroasă să ne vadă deodată prieteni. Cei mai siderați au fost greierii, pentru că au muțit cu toții.

Când ne-a văzut intrând în spartul slujbei, părintele s-a speriat, dar, observând că tătarii cu fesuri roșii pe cap aprind lumânări și se închină evlavioși la icoane, și-a stupit în sân, s-a mângâiat cu palma peste barba albă care-i ajungea până la genunchi și s-a apropiat de mine:

– Ce vrei?

– Să mă fac frate cu Efendi Ali Beg, tătarul. Și am dori ca Cel de Sus să ne păzească înfrățirea.

Chir Theofilos era obișnuit să fie căutat de agareni  pentru botezuri și cununii, oficiate în ambele locașuri, ca aducătoare de noroc.

De multe ori i se întâmplase să întoarcă icoanele cu fața la perete, ca să nu vadă cum spovedea tătarii și le ierta păcate pe care n-avea dreptul să le ierte muftiul lor.

– Dumnezeu-milostivul recunoaște doar datina înfrățirii prin sânge, ne-a spus după o pauză de tăcere lucrătorul viei Domnului.

– Dă-te mai aproape, i-a zis el îngăduitor busurmanului, murmurând:

– Înainte de a vă face frați, trebuie mai întâi să vă fac prieteni. Pentru asta se cere o rugăciune.

Ali a fost de acord: la asta nu ne gândisem nici el nici eu. Știam că suntem frați, dar nu știam dacă nu mai suntem și vrăjmași de moarte unul pentru celălalt.

Ne-a așezat în genunchi cu câte o lumânare aprinsă în mână și cât el ne-a citit slujba înfrățirii dintr-un Molitfelnic, am ținut, și eu și Ali, palma pe  Evanghelie.

Apoi vlădica a scos din altar potirul pentru împărtășanie, ne-a crestat brațul cu cuțitul de tăiat prescuri, lăsând să ne picure sângele în potir. A amestecat cu vârful cuțitului sângele meu și al lui Ali scurs în cupă și ne-a dat să bem. Mai întâi mie, apoi și lui Ali. Eu am băut jumătate și Ali jumătate.

După ce ne-a binecuvântat, părintele ne-a arătat icoana Mântuitorului, care privise în tot acest răstimp la noi, și ne-a spus:

– Să păstrați frăția ca pe lumina ochilor. Cine dintre voi se va face mișel, pe acela îl va bate Domnul nostru Iisus Hristos, care a fost martor la înrudirea voastră.

Era blestem crunt, de care trebuia să ne temem fiecare de acum înainte.

Ne-am îmbrățișat, am făcut schimb de lumânări, iar după ce  am ieșit cu ele aprinse din schit – am schimbat între noi și caii cu tot cu șei.

Acolo Ali mi-a grăit:

– Acum haidem la noi!

Geamia lor era la fel de veche, ca și schitul nostru. Și scârțâia și ea la fiecare boare de vânt care venea dinspre mare.

Înăuntru era întuneric, pentru că ferestrele tătărești sunt oarbe. Lumina în geamii pătrunde doar prin gaura de la clampă.

Ne-am descălțat cu toții la intrare și ne-am așezat în rânduri, înghesuindu-ne, unul în altul, ca niște cârtițe.

Imamul lor, îmbrăcat în togă albă de slujbă, cu turban verde și cu două bărbi: cu una albă sub alta neagră, tocmai terminase namazul.  

– Pentru prima dată au intrat atâția ghiauri  în casa Profetului. Ce-s cu oamenii aceștia, Ali Efendi? s-a interesat el.

Fârtatul meu m-a împins să mă dau mai aproape.

– Am venit pentru kurdașlik, a spus dânsul. Schimbul de sânge l-am făcut deja la popa lor, a mai adăugat Ali.

– Aferim ! a acceptat imamul.

Atunci acesta s-a întors cu fața către Mecca, slăvind numele lui Allah și psalmodiind surate din Coran, iar la sfârșit, în timp ce noi atingeam cu frunțile podeaua, a luat cu degetele dintr-un vas o boaghe  de apă sfințită pe care ne-a presărat-o peste creștete.

Atunci acesta s-a întors cu fața către Mecca, slăvind numele lui Allah și psalmodiind surate din Coran, iar la sfârșit, în timp ce noi atingeam cu frunțile podeaua, a luat cu degetele dintr-un vas o boaghe  de apă sfințită pe care ne-a presărat-o peste creștete.

– Acum faceți schimb de daruri, ne-a  îndemnat.

Cum aveam darurile pregătite din timp – haine, stofe, agabanii, batiste, portofeluri – ni le-am înmânat unul altuia, cu bucurie.

– De azi înainte să fiți atenți, ca să nu-l supărați pe Profet, care a fost martor la kurdașlicul vostru sfânt, ne-a mai atenționat imamul la despărțire, rostind în limba lui:

– Allah barif !

După ce am ieșit, am făcut după datină, schimb de scuturi și săbii.

– S-a săvârșit…, a spus Ali și a adăugat:

– Frate!..

– S-a făcut…, am zis eu și am accentuat:

– Frate!..

 Apoi Ali ne-a invitat pe toți, valahi și tătari, în vila din mahalaua lor. Ne-a îndemnat să ne așezăm pe un covor pufos și oamenii lui ne-au adus la fiecare câte o pernă, de care să ne rezemăm, ciubuce aprinse și cafele.

Fratele meu – bărbat cu trăsături blânde de om bun, cu brațe mușchioase care trădau puteri de bivol –  poruncea doar cu privirile. Știa cum să spună cu ochii să se aducă o perină și cum să spună să se aducă două.

Apoi masa s-a umplut cu bucate: pilafuri din carne de vânat, chebapuri învelite în  lipii subțiri, ciulamale amestecate cu zarzavaturi, pești umpluți cu ciuperci și piper, salate felurite, fructe și dulcețuri de nucă verde, cireșe amare și petale de curma, aduse din Haman, cu kumâs, limonade, și siropuri răcoritoare, turnate din burdufuri scoase de la umbră.

O tabulhana, în care mehterbașa  cânta la mai multe instrumente – drâmbă, dairea, tambură, ne însoțise ospățul cu cântece de-ale lor și de-ale noastre la care se adăugase numaidecât dansurile unduitoare de femei, ce imitau valurile mării, apoi și cele de bărbați, ce copiau într-un fel  mlădierea lanurilor de năgară – toată lumea petrecând până noaptea târziu.

La sfârșit Ali le-a mulțumit oaspeților.

– Dumnezeu și Allah sunt doi și doar diavolul e unul, el face să ne dușmănim și să ne urâm pentru lucruri pentru care ar trebui să ne iubim, a constatat fratele meu de cruce și m-a îmbrățișat de față cu toți.

A doua zi i-am invitat și eu în casa mea din mahalaua Valahilor. Și aici mesele se rupeau de blidele încărcate. Bucătarii angajați de mine au fost asistați de Aișe – o rugasem să mă ajute și ea o făcu cu plăcere. De la berbec la țiglă, la tocănițe mocănești, și de la plăcinte umplute cu carne fără os la sărmăluțe în foi de viță de vie cu brânză de vaci, bucatele le fuseseră pe gust oaspeților mei, ei lăudându-le pe un cap. La toate acestea se adăugară vinurile scoase de la fundul pământului, din beciurile adânci, pe care musulmanii le degustară mai întâi cu nările, apoi, când imamul care stătea alături de chir Theofilos închise ochii prefăcându-se obosit, și cu buzele.

Eu și Ali ne-am așezat în capul mesei. Ne uitam unul la altul cu dragoste, ca doi frați care s-au căutat o viață și acum s-au găsit.

Până în clipa când, în toiul petrecerii, a apărut Aișe, cu vălul ei de cadână valahă pe chip.

Nu știu ce o apucase sau ce avea în capul ei!

Se vede că gustase din vinul pe care l-am trimis în camera femeilor, pentru că s-a apropiat de capul mesei și, binedispusă, s-a așezat pe perna care stătea între noi.

Între mine și Ali!

Nu mă așteptasem să fie atât de îndrăzneață, dar – asta e, trebuia să mă resemnez.

– Ali! am îngăimat, fă cunoștință. Ea e Aișe…

Fratele meu de cruce s-a întors cu fața spre Aișe, ca să-i vadă ochii și, după aceștia să constate  frumusețea stăpânei lor.

Ea avea doi ochi mari cât nişte bărzăuni, care, știam mai bine ca alții, te cercetează tot timpul, simți cum te pipăie cu privirile, cum se uită la tine și te străpunge să vadă ce e dincolo de tine, până se îndură, lăsând să cadă peste ei urdinișul pleoapelor.

În loc însă să-i lase în jos, cum îi stă cel mai bine unei fecioare, brusc, ea și-a dat la o parte vălul, ca să-i zâmbească acestui străin, pe care îl vedea pentru întâia dată, și să-și spună numele:

– Aișe! 

Când îi văzu icoana – căci asta era! – Ali tresări ca vita lovită cu bâta între coarne. Uită să zică și el cum se numește, iar perna pe care se sprijinea lunecă de sub el, ca o vietate atunci când se sperie.  

„Aișe! am vrut să-i strig. Așază-ți, fato, vălul la loc. Ce faci?! Casa e plină de musulmani, nu face păcat!”

Oaspeții se aplecară, rușinați, peste străchinile lor de lemn și se prefăceau că mănâncă.

Iar ea ne zâmbea când lui Ali, când mie.

Tătarul îi surâdea și el, dar fără să miște buzele, un surâs interior, care să nu se vadă de la poganii lui.

Un lucru devenise clar, că Aișe, arțăgoasa, fără voia ei, ne cam stricase petrecerea de bărbați.

Apoi, la un moment dat, s-a ridicat dintre noi și a început să cânte. Doine de-ale noastre, povestind despre pustiul mării, despre Turla ce curge ca o jale ce n-are capăt și despre focurile ce ard fără de nimeni toată noaptea în stepă, la care coboară spre dimineață Dumnezeu, ca să se încălzească.

Ali nu-și găsea loc, ca un copil fugit de acasă. Nu se arătase prea încântat de cântările valahe și, la un moment dat, mi-a spus la ureche: „Scuză-mă, frate, dar trebuie să plec. Mă așteaptă un velier cu mărfuri în port.”

A sărit pe calul care îl aștepta la poartă și a plecat urmat de câțiva dintre prietenii săi, acum și ai mei.

Aișe s-a prefăcut că nu-i pasă și a continuat să cânte cu vocea ei în stare să rupă nori cântări de bătălie, iar cei cu care ne războiam cel mai des erau tocmai oamenii fratelui meu Ali, tătarul de la Akker-Man.

Zilele se înnodau, unele cu altele, și se deznodau, unele de altele, viața continua ca și mai înainte.

(Va urma)

Nicolae DABIJA

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.