„Realismul capitalist” / Acad. Gheorghe Păun

Fiecare generaţie are convingerea că parcurge vremuri excepţionale – şi probabil că aşa şi este (dacă privim în istoria recentă, la fiecare 20-30 de ani s-a întâmplat ceva dramatic – războaie, catastrofe, revoluţii, crize). La fel şi noi acum, de vreo două decenii trăim ce n-au mai trăit alţii. Schimbări majore din multe (toate?) punctele de vedere, o tranziţie despre care unii spun că s-a terminat, alţii că nu, de la socialism (oare?) la capitalism (oare?). Să spunem, de la centralizare excesivă la piaţă liberă, ca să evităm …ismele, cu menţiunea că folosesc termenul de „piaţă liberă” la modul foarte general şi în lipsă de ceva mai bun, mai ales pentru că include adjectivul „liber”. De la normare, planificare, control, la relaxare până aproape de instituirea normei lipsei de norme, a lipsei de reguli ca unică regulă acceptată. Mă refer aici mai ales la mass-media din România, ziare şi reviste – inclusiv cele literare – şi, desigur, televiziune.
Vremea deconstrucţiei (dacă n-ar fi prea tare, aş adăuga „sistematică”). Prea multă vreme şi prea din plin a trebuit să ţinem seama de directive, să ne strecurăm printre restricţiile, uneori grosiere, alteori de o subtilitate perversă, ale cenzurii, de prea multe ori am auzit fraze de genul „s-a dat liber la…”, varianta pentru literatură şi jurnalistică a la fel de celebrei fraze „ce se dă/ce s-a băgat aici?…”, ca să nu fi sărit în sus de bucurie atunci când zăgazul s-a rupt şi, motivat poate psihologic, să trecem în extrema opusă, măcar de dragul de a o face. Societatea de consum funcţionează mult pe principiul „mai întâi producem, apoi îl convingem pe consumator (prin publicitate, de exemplu) că-i şi trebuie”. Există libertate totală de exprimare? S-o folosim! Libertatea (mai atent formulat: lipsa de constrângeri) e un satisfactor, să-i creăm atunci şi o nevoie potrivită! Instinctiv sau progra-matic (nu prea mai cred în „demitizări” şi „deconstrucţii” inocente, păcat că unele dosare se deschid peste prea multe decenii – iar de-acum s-ar putea să nu se mai deschidă niciodată, electronice au fost, electronic se şterg…). Uneori, cu motivări personale la marginea psihiatriei (o ramură a medicinii ca oricare alta, numai la noi a rămas încă asociată ruşinii), puştisme sau frustrări la vârste mai coapte, atracţia exhibiţiei, a teribilismului, a boemei jucate (sinonimă cu cabotinismul). Bunul-simţ este numit pudibonderie, respec-tarea normelor se numeşte cenzură, patriotismul este conside-rat exces de naţionalism şi tot aşa.
S-a instituit astfel un revers parşiv al „realismului socialist”, cel impus de consiliile culturii şi recomandat de şcolile de literatură de acum o jumătate de secol, nu s-a numit încă „realism capitalist”, dar apare frecvent ca invocare a nevoii (de fapt, mai ales a voii) de a reprezenta „viaţa reală” (sic!) – pe ecran, în ziare, în cărţi. Nu-l mai impune o insti-tuţie a statului (sau partidului), ci îl impun cei care-l practică, zgomotos-agresiv, pentru a-şi justifica, mai ales a posteriori, opţiunile literare sau jurnalistice. Eventual în numele ratingului (nu se poate spune „audienţă”, că nu sună bine în blogoleză…). Se pot da exemple multe, nu e locul aici. În fond, de ce nu?, că doar există şi critici-comentatori care încurajează exhibiţionismul pe ecran sau în pagină, există şi cititori… (aici discuţia e lungă: cine formează pe cine? e pe formatelea sau doar pe cumpăratelea? literatura este doar reprezentare? e de rău sau nu tocmai?).
La urma-urmei, treaba lor – dar, de ce da?! Că doar „realismul de piaţă (liberă)” nu e nici impus de undeva (Doamne fereşte!) şi nici util-necesar, literar şi jurnalistic vorbind, profesionist vorbind, că veleitarii nu se lasă prinşi într-o frază. E doar chemat de prostul gust (explicat şi ăsta psiho-, educa-) şi de nevoia de autojustificare.
Mai trebuie adăugat că, din respect pentru cititor, la Curte, aiasta nu se poate? Că aici voiam să ajung…

Curtea de la Arges