Cartonașe verzi și ramuri de măslin

Judecând după simbolistică, Adunarea Generală a UZPR din 24 martie a.c. a stat sub semnul reconcilierii. S-au fluturat cartonașe verzi, s-au înălțat, chiar și la propriu, ramuri de măslin. Mai mult ca niciodată, atmosfera din sală a fost caldă, colegială, poate chiar prea emoțională. A fost ca o revedere de promoție. Au lipsit florile și diplomele. În schimb, cafeaua și ceaiul au fost din abundență. Nu e de mirare că a fost așa, câtă vreme cei mai mulți dintre participanți aveau părul coliliu.
S-a vorbit mult despre condiția de ziarist, dar și despre un trecut nu prea îndepărtat, când Uniunea a stat sub semnul cumpenei. S-a făcut și bilanțul pierderilor. Enorme și nedrepte. În cele șase luni de „inactivitate” forțată, Uniunea noastră a pierdut prestigiu (cvasi – irecuperabil!), a alungat destui amatori dornici să ni se alăture, a fost târâtă prin tribunale, a pierdut bani (foarte mulți, raportați la venituri, și pentru care conducerea a jurat solemn că va face toate eforturile ca să-i recupereze de la cei care i-au cheltuit fără drept!) și, mai ales, a pierdut timp prețios dintr-o istorie și așa tulburată.
Ce s-ar fi putut face, cu adevărat, în folosul breslei în „întunecatul” an 2017, dacă nu era „puciul”, e greu de evaluat. Cu siguranță, am fi avut altă poziție publică, am fi derulat mai multe și mai eficiente programe culturale și profesionale, am fi avut alături de noi mai mulți camarazi de breaslă.
La UZPR e, însă, ca peste tot în țară. Mereu o luăm de la capăt, de parcă Sisif s-ar fi născut român. Rămâne însă regretul, neîndeplinirea, rana. Ne-a spus-o, cu alte vorbe, dar cu același înțeles, și un gazetar (și istoric) octogenar, profesorul George Coandă, președintele Juriului de onoare, disciplină și arbitraj.
Acum, la UZPR s-a instalat calmul. Se fac din nou programe, se completează regulamente, se pregătesc viitoarele acțiuni. O întrebare persistă: cine plătește, cine își asumă și cine răspunde pentru răul imens creat tuturor, dar mai ales celor care au așteptat acum și azi un răspuns din partea Uniunii?
Se pare că această recentă cumpănă a fost și spre învățătură. Pentru cine vrea să priceapă. Unii ziariști s-au grăbit să fluture ramura de măslin. Poate că e bine, e creștinește să iertăm. Dar avem dreptul să uităm? Puciștii nu au atentat doar la unitatea Uniunii, ci chiar la identitatea ei.
Să lovești într-o instituție care a redat bătrânilor gazetari, și nu numai lor, demnitatea de pensionar e, în multe cazuri, chiar o crimă. Ne-a reamintit-o un coleg care a dat exemplul unui membru care a primit adeverința pentru indemnizație doar după ce a decedat. E cutremurător!
De aceea, poate mai mult decât alte compartimente ale Uniunii, Juriul de onoare, disciplină și arbitraj are o sarcină grea. Cine și mai ales cum se va plăti pentru onoarea pătată? Răspunsul ni-l dă un poet tragic, al „generației pierdute”, Nicolae Labiș: Noi nu, niciodată, noi nu!

Marian NENCESCU

(Revista UZP nr. 10)

Despre autor

Articole asemănătoare

Posted On 27 iul. 2018
, By

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.