default-logo

Acest editorial nu există… Acad. Gheorghe Păun

Acum un deceniu şi ceva, pe la începuturile apariţiei revistei, mi-am spus că o publicaţie culturală care se respectă nu trebuie să coboare prin îmburuienatele maidane ale politicii de partid sau să se refere la politicieni, pentru a nu eterniza mediocrităţi mai mult sau mai puţin sezoniere. „Escu nu există!” suna „porunca” respectivă. (Am refuzat de câteva ori articole care ignorau aceste reguli, îmi cer aici scuze amicilor-autori.)

Descopăr însă că există un nivel al greţei care te poate împinge (reflex fiziologic de apărare?) dincolo de orice constrângere de acest gen, drept care am ajuns să nu pot altfel decât să mă refer în continuare, numindu-l, la un personaj ca Cîţu… Nu mi-am imaginat vreodată că România va ajunge să fie condusă de un tandem cum este cel format din preşedintele în funcţie şi prim-ministrul în funcţie. Scriu rândurile de faţă pe la jumătatea lunii septembrie, sunt unele şanse ca până la tipărirea revistei măcar guvernul să aibă în frunte un nume nou, dar ideea rămâne, ca un elocvent studiu de caz: faptul că e cănit e deja o indicaţie de neonestitate şi narcisism; faptul că e adesea incoerent e semn de precaritate intelectuală; violenţa de limbaj denotă frustrări mai vechi şi o aroganţă nouă, o combinaţie cu posibile manifestări periculoase; aş putea trece cu vederea antecedentele penal-juvenile, dacă sloganul electoral „fără penali” nu i-ar fi atât de drag preşedintelui; mi-e imposibil însă să trec uşor peste zvonurile că ar fi încercat cândva un „atac la leu” (cum Dumnezeu poate fi pus un individ cu o asemenea imagine, chiar dacă „atacul” ar fi doar o bănuială, să gospodărească o ţară?!…). 

Ajung însă la greaţă – şi mă sperii şi mă mânii: pâra la „înalta poartă” (care numai înaltă nu e, de aceea ghilimelele). Pe cale să-şi piardă poziţia (în fruntea bucatelor), mai întâi a anunţat, apoi a şi pus în aplicare ideea de a-i „demasca” pe cei care-l contestă, denunţându-i la UE, la SUA („partenerul nostru strategic”), la Tel Aviv şi Londra… Ţi-e jenă să fii contemporan cu un asemenea slugarnic (şi necaz şi ruşine ţi-e dacă-l compari cu omologi din fruntea guvernelor altor ţări, eventual vecine). Nu ştiu ce a scris în „reclamaţie”, dar l-am auzit la TV vorbind despre extremismul, naţionalismul, xenofobia, lipsa de democraţie a oponenţilor, în stilul şi la nivelul „dezbaterilor” de platou, în care abundă etichetările. L-am auzit (pe el şi pe ciracii lui) şi vorbind despre „binele poporului”, „dezvoltarea României” şi altele asemeni de care nu se poate ocupa din cauza celor incriminaţi mai devreme. Scârbavnică demagogie, mai ales în balanţă cu motivele reale ale disputei, recunoscute de ambele părţi: controlul justiţiei şi banii. Obsesiile tipice ale politicienilor de vârf. Justiţia, deci dosarele – ale lor, de ţinut în sertar, ale oponenţilor, de instrumentat. Banii, că încă mai sunt: diverse fonduri de distribuit preferenţial, agenţii de gestionat, contracte de atribuit, privatizări. Se vorbeşte la TV deopotrivă despre „factorul intern” şi „factorul extern”, în ambele situaţii, justiţie şi bani – ceea ce face şi mai relevantă (= scârbavnică) acţiunea pârâciosului.

Şi, revin la preşedinte, cel care l-a promovat şi sprijinit pe un individ ca Cîţu. Iarăşi, trec peste unele „detalii” omeneşti, cum ar fi încetineala sau lipsa de reacţii, mai ales în probleme de interes major, naţional, care ţin de competenţa preşedintelui, trec peste compromiterea mitului eficienţei-rigorii-legalităţii germane, dar nu uit implicarea partinică, mult dincolo de limita Constituţiei, nonşalantă i-aş zice, mergând până la participarea la manifestaţii publice, pro sau contra unor partide, şi mă opresc la ceva ce, personal, consider impardonabil: în februarie 2017, sfătuit sau nu de un consilier neinspirat (termen blând), a asmuţit vreo două duzini de „formatori de opinie” (în alte contexte i-am numit lichele, dar aici nu-mi permit) să atace în mass-media Apelul la Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională lansat public de un număr de academicieni, mult peste limita cvorumului în venerabila instituţie. A ratat atunci preşedintele o ocazie rară de a intra în istorie pe pagina „aşa da!” Măcar dacă n-ar fi făcut nimic, ceea ce îi era atât de simplu… Despre majoritatea „formatorilor” respectivi se ştia sau s-a aflat ulterior că sunt mercenari (controlaţi de „factori interni sau externi”, pentru a prelua formularea/ aluzia dinainte). Din acest punct de vedere, apelul a funcţionat ca un revelator fotografic, dar nu acesta era rostul lui. El este încă invocat şi reluat, putea fi un punct de inflexiune în evoluţia societăţii româneşti, pentru că putea construi-uni-mobiliza, mai ales că se apropia Centenarul Marii Uniri, dar… n-a fost să fie. Din cauza unui consilier sau numai a unui preşedinte neinspirat, care, dacă ar fi citit Apelul, ar fi trebuit să tresară la parcurgerea rândului de încheiere: Aşa să ne judece viitorul!

Pe de altă parte, viitorul îi va uita pe cei ca Cîţu, reţinându-i poate, cel mult (în tandem cu cei care-i promovează), ca subiect pentru studii de caz, pentru pagina „aşa nu!”

Post scriptum. A nu se înţelege cumva că rândurile anterioare sunt o apreciere/adeziune la cei care-l contestă pe cacofonicul Cîţ – chiar dimpotrivă! 

Mai ales că acest editorial nu există…



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.