În ziua de 16 septembrie 2021, s-a stins din viață poetul, prozatorul, publicistul Constantin Ardeleanu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
S-a născut la 27 septembrie 1948, la Tazlău, județul Neamț.
Prolific, a scris și a publicat cam de toate, cu o ușurință puțin obișnuită – „un raft de cărți”, cum zicea uneori. Era în stare să compună articole sau versuri, tablete, cronici până și în microbuzul cu care mergea din București către Piatra Neamț.
Gândul lui era să spună ceea ce alții n-au spus. Și adeseori îi reușea. Cu alte cuvinte, un original în felul lui. Deși, un parodist ca el, mai rar! Volumul Stingher printre poeți stă mărturie a talentului, umorului debordant și inteligent, și, până la urmă, a versatilității stilistice de care era capabil. Din păcate, criticii contemporani au ales să ignore această carte îndrăzneață și ingenioasă, care stă frumos în descendența sorescianei Singur printre poeți.
Îndrăgostit de echipa „Steaua”, i-a dedicat acesteia și fotbalului românesc o publicistică înfocată, împinsă până la bombasticism („microbul”, dar!), întinsă pe ani lungi. Apoi, cărți precum Steaua – această credință roșu-albastră, Plânsu’-râsu’ stadioanelor; Campioana Campioanelor. Apoteotica Steaua; Ilie Savu – Început de Iliadă; Hâtrii gazonului vor rămâne, probabil, în memoria suporterilor cu un pic de știință de carte.
A fost colaborator permanent la mai multe publicații, de la revista „Viața Militară” (ulterior, „Viața armatei”), unde a fost onorat cu Premiul „George Florin Cozma” în 1998, la săptămânalul „Observatorul militar” ori de la „Steaua Sport-Magazin”, „Pro-Sport”, „Sport XXI”, la mai severele „Orizont”, „Luceafărul”, „Conta” sau „Diagonale”, pentru a nu mai vorbi de revistele umoristice, precum faimoasa „Urzica” (unde a fost premiat pentru pamflet în 1986) sau „Gluma”, manifestându-se, de asemenea, fapt important în biografia lui publicistică, drept unul dintre stâlpii unei publicații care a apărut în comuna natală prin anii ’90 (și ceva după aceea), „La Tazlău”. Cine îl urmărea în toate aceste tribulații gazetărești (unde umorul i se dovedea câteodată caustic, necruțător cu scăderile morale, cu parvenitismul și ciocoismul) putea foarte bine să își dea seama că deținea o inventivitate, practic, fără limite, adesea trăgând teme culturale în arii care, altfel, fără imensa lui capacitatea lui asociativă, fără acea acrobatică a gândirii care îi era proprie, ar fi putut părea marginale.
Marea, nesecata dragoste a lui Constantin Ardeleanu a fost, până la urmă, literatura. A scris poezie (Iubiri vestejite; Infernul de ceară), proză (Tragerea de timp; Hâtrii Tazlăului, trei volume; Stenogramele unui atașat militar; Timpuri interesante; Chetronia; Bazarul bizar al Fortunei; Trif; Gilberti; Hronicul hergheliilor hoinare; Strada Blănari, 18, colț cu Doamnei; Tazlău, un sfert de infinit), chiar și un volum de teatru (Hăituirea).
Credea în literatura română cu o rară devoțiune, mai ales că în ultimii zece-doisprezece ani reușise să devoreze biblioteci întregi, ajungând să cunoască în amănunțime toptane de cărți și de autori, ca un sârguincios și dotat absolvent de Litere. De aici a rezultat o istorie anecdotică a literaturii române, Obliterații, în trei volume, surprinzătoare în bogăția ei de informații chiar și pentru cei care predau această literatură.
Un dar special pentru jocurile de cuvinte făcea ca intervențiile lui să scapere ca artificii fastuoase în conversații sau în discuțiile literare. A fost membru al Cenaclului Scriitorilor Militari, unde șarjele lui pline de umor, mai subtil sau mai coroziv, cascade de calambururi, ligamente, anagrame ad-hoc de o inventivitate aproape fără egal la acest capitol între scriitorii români de azi, impresionau, stârneau admirație și simpatie, dar mai și iscau mici bosumflări celor mai puțin rezistenți, repede stinse, însă, de șuvoiul care curgea în continuare, de nestăvilit. Iar bonomia lui… mușcătoare, ca să spun așa, cu care adesea stârnea hohote și aplauze la Cenaclu, la întâlnirile între prieteni, îi asigura aura unui personaj dintre cele care nu se pot uita.
În introducerea la Obliterații spunea: „…n-am nici o îndoială că scriind această carte n-am făcut umbră degeaba literelor române”. Avea dreptate, și nu numai în privința acestei cărți.
Îi recitesc acum din texte. Ba mă amuz, ba rămân pe gânduri… Și scrisul lui parcă e mai sprințar și mai viu ca niciodată…
Radu Voinescu