Intru în antecamera doctorului Munteanu din Toronto; acolo aştepta un tânăr. Mă uit lung la el, arată ca orice tânăr de pe aici, și mă întreb dacă este sau nu român.
Dau totuşi bineţe.
– Bună seara!
Se uită lung la mine, am crezut că nu e român. Totuşi, într-un târziu, răspunde:
– Bună seara!
Aha, deci este român, îmi zic eu în gând.
Un tinerel lung şi slab, m-am gândit că trebuie să fie foarte tânăr. Încerc să intru în discuție cu el.
– Eu sunt Milena. Tu cine eşti?
– Mihai.
Frumos. Trebuie să fie mai tânăr decât băiatul meu, Alexandru, mi-am zis. Şi intrăm în vorbă.
– Ce faci?
– La dentist…
– Da, ştiu.
Până la urmă începe să-mi spună că tatăl său e „engineer” şi mama sa lucrează la un „hospital”…. Hmm, îmi zic, ori e născut aici, ori a venit pe când era foarte mic… Aflu că a venit când avea 2 ani şi jumătate, dar că părinţii îl „force” să „practice”, adică îl obligă să exerseze româna. E, totuşi, fluent, ceea ce e o performanţă în sine. În plus, pare doritor să-şi vorbească limba maternă. Întreb:
– Dar de scris, scrii româneşte?
– Nu, nu scriu.
– Cum nu scrii? Cine ştie să vorbească, ştie să şi scrie, i-am zis.
Mi-am adus aminte că deşi fiul meu Alexandru nu a făcut o singură clasă de limba română, citeşte şi scrie foarte bine. Tot ce a trebuit să îl învăţ a fost alfabetul. Îl întreb:
– Știi alfabetul?
– Nu îl știu, dar tata mi-a zis că se scrie exact cum se citeşte.
– Păi, vezi?, zic, hai să te învăţ să scrii româneşte. Cât aştepţi în anticamera dentistului, ai şi învăţat!…
Se uită la mine neîncrezător.
Totuşi, pare interesat, zâmbeşte fără să-i cer, se mută pe un scaun lângă mine. Iau un creion şi o hârtie şi încep să scriu alfabetul:
– „a”, pe ăsta îl citeşti ca în „acasă”, nu îl citeşti „ei”, ne-am înţeles?
– Da.
– „b”. Pe ăsta îl citeşti ca în „barcă”. Spune-mi tu un cuvânt cu „c”.
– „Casă”.
– Foarte bine, ai văzut? Acum cu „d”.
– „Dulap”.
– Splendid. Cu „e”.
– „Elephant”.
– Foarte bine, numai că dacă citim f , scriem „f”, aşa că scriem elefant…
Ajungem apoi la grupurile: ce, ci, che, chi… câteva caractere speciale, româneşti: ă, î, â, ş, ţ… Cam astea-s toate!
– Cum ţi se pare?
– Vreau să mai „practice”.
– Adică vrei să mai exersezi?
– Da.
– Ai vrea să îţi fac cadou o carte în română?
– Nu, că am.
– Bine.
– Dar câţi ani are băiatul tău?, mă întreabă el.
Aici am gândit că îi trebuie o altă lecţie de română, despre pronumele de politeţe, dar n-am spus nimic, nu cred că asta e o problemă. Răspund:
– 23.
– 23?
E mult, nu-i aşa?, repet în gândul meu. Asta mă dă de gol pe mine!
– E mult!
– Dar tu câţi ani ai?, îl întreb, 16?
– 16?, mă întreabă la rându-i.
Oare şi asta i se pare mult?
– Am 14, îmi spune.
Vai, ce tânăr, un copil! Un copil într-un corp de tânăr deşirat. Un copil curios, drăguţ, doritor să afle. Îmi venea să îi spun să scrie mesaje în română la prieteni, pe Messenger. Poate se învaţă unii pe altți, se corectează unii pe alţii, se iau unii după alţii, până devin „cool”.
Asta îmi aduce aminte că am văzut un reportaj despre delfinii care învăţau să vorbească de la oameni… Antrenorii ar fi vrut ca ei, delfinii, să ajungă să se înveţe unii pe alţii! Dacă ar fi aşa uşor, la ora asta oceanul ar fi plin de delfini vorbind englezeşte, dar cum nu e, mă gândesc că e totuşi nevoie de mai mult „practice”, de mai mult exerciţiu, adică, pentru a fi fluenţi în orice limbă.
Cam aşa şi aici… Cred că Mihai avea dreptate, el avea nevoie să „practice”! Cum însă trăim într-o lume străină în care toţi suntem ocupaţi, ocaziile nu sunt multe. Totuşi, chiar şi pentru câte-o oră ici şi colo, se poate pune câte o carte românească în braţele unui tânăr. La fel cum şi alţii au făcut-o pentru noi. La urma urmei, frumoasa limbă română ne-a fost încredinţată nouă, să o dăm mai departe!
Toronto, Canada