default-logo

Despre gândirea sapienţială titulesciană

A vorbi despre Titulescu, înseamnă a-l evoca pe unul dintre marii jurişti ai secolului al XX-lea, pe cel care s-a exprimat cu strălucire la catedră şi în forumuri internaţionale despre ceea ce înseamnă justiţia, în barou punând dreptatea în practică. Pronunţându-i numele, trebuie să vorbeşti despre un orator rasat, în viaţa parlamentară şi în cea publică; parcurgându-i opera, înseamnă să vorbeşti despre un bărbat de stat vertical, care şi-a pus talentul în slujba naţiunii, fiind membru al mai multor guverne ale României Mari. Prin diplomaţia pe care a întruchipat-o s-a manifestat ca un diplomat nepereche în istoria diplomaţiei româneşti şi europene. La 140 de ani de la naştere înseamnă să vorbeşti despre unul din ctitorii de frunte ai Românei Mari. Aici la Alba Iulia, în oraşul Marii Unirii, în acest moment aniversar, la 1 decembrie, asupra celui din urmă aspect ţinem să ne aplecăm. (Alocuţiune rostită la Congresul spiritualităţii româneşti, 30 nov. 2012)

De-a lungul activităţii sale juridice, politice şi diplomatice, timp de trei decenii, Nicolae Titulescu a avut prieteni şi urmaşi sinceri şi loiali, dar şi oponenţi sau adversari înverşunaţi, inclusiv la vârful eşichierului politic românesc. Cele trei volume publicate de de-votatul titulescian George G. Potra stau mărturie. Având în vedere că toţi admiratorii sunt şi geloşi /Seneca/, zicerile multor detractori din volum dispar în negura vremurilor, faţă de calitatea gândirii luminoase şi mai ales a faptelor titulesciene de promovare a României în lume. Din conştiinţa contemporanilor n-a dispărut axioma sa umanistă, care venea din izvoare antice. 

Legea să fie pentru om

Doctor în drept la Paris /1905/, Nicolae Titulescu a funcţionat ca profesor universitar la Iaşi şi la Bucureşti; a intrat în viaţa parlamentară şi politică românească în 1912, ca deputat de Romanaţi. A avut un debut fulminant ca orator, ceea ce l-a făcut pe Take Ionescu, şeful partidului conservator-democrat să afirme entuziasmat, după primul discurs titulescian despre poziţia României faţă de evenimentele din Balcani: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească şi acest talent este al nostru”

Ca jurist, la catedră şi în scrierile sale, Nicolae Titulescu a emis o seamă de  judecăţi perene, valabile şi în zilele noastre, un florilegiu care merită din plin să fie adus în atenţia contemporanilor, a celor care mai fac azi ştiinţa dreptului după ureche, precum lăutarii: Sub abstracţiunea legilor – a afirmat Titulescu – se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice: „Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om”, ceea ce e o absurditate. Urmând dreptul francez, pentru juristul român l e g e a este formula scrisă în care se cristalizează dreptul. Iar „dreptul nu impune individului decât obligaţii faţă de semenii lui”, cunoscut fiind că „nici un considerent de ordin subiectiv nu poate să creeze dreptul de a-ţi face singur dreptate”. Această axiomă şi altele le-a dezvoltat în abordările teoretice juridice şi în intervenţiile sale în materie: Legea nu este decât o probă scrisă a unei părţi din drept; ea nu este dreptul însuşi. Titulescu pleacă de la consideraţiuni generale în care afirmă: „Puterea adevărului este cu atât mai mare, cu cât expresia lui este mai dezbrăcată de formele pompoase şi solemne”.

Continuator al Bălcescului

Nu i-a fost străină gândirii titulesciene unele ziceri din paremiologia românească şi universală în care se arată: Omul fără patrie e ca privighetoarea fără grădină. Pentru secolul al XX-lea, Titulescu este un continuator al revoluţionarului paşoptist, al istoricului Nicolae Bălcescu pentru care „Patria, această fiinţă ideală pe care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu viaţa, este identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor care-i strânge şi întruneşte în apărarea unui bine comun”. În pragul desăvârşirii unităţii naţionale, la rândul lui Nicolae Titulescu a subliniat: „În sângele nostru dorm strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire; Nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească; Marea datorie a oricărui român este astăzi să-şi amintească ceea ce îl uneşte de ceilalţi şi să uite ceea ce îl desparte de ei; Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor fără excepţie, dar în treburile noastre nu primim ca stăpân decât pe noi înşine”

Tare mult mi-aş dori ca cel din urmă gând să fie nu doar însuşit, ci şi promovat de europarlamentarii români în forurile europene şi internaţionale. 

Pacea nu e repaus, nu este trândăvie

De două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu s-a pronunţat în problemele vitale ale omenirii la ordinea zilei în al patrulea deceniu al secolului trecut, valabile şi azi. 

„Dintre toate amăgirile proaste – a subliniat diplomatul român –  războiul este cea mai proastă îndeletnicire; Dintr-un război modern, toate naţiunile ies înfrânte; Omul este egal omului oriunde se găseşte; Pacea nu se pro-clamă; pacea se cucereşte… iar strădaniile de-puse pentru ca ea să izbândească sunt mai grele şi mai îndelungate decât cele pe care le implică orice altă cucerire… iată de ce lupta pentru pace are un caracter sacru, căci ea trebuie să nimerească pe cei mai înverşunaţi duşmani ai muncii creatoare, îndoiala şi descurajarea…; se poate spune că omenirea nu posedă pacea, dar ea păşeşte spre pace, căci pacea e de fapt un fenomen al mişcării. Ea este, ceva viu, ce intră treptat în realitate; Pacea nu e repaus, nu este trândăvie; Este în interesul păcii şi al dreptăţii de a ne abţine de la orice intervenţie; Lucrările paşnice singure pot asigura pacea şi securitatea omenirii; Pacea nu este o simplă vorbă. Pentru a o obţine, nu ajunge să o afirmăm. Trebuie să o organizăm; Pacea este, înainte de toate, o stare de spirit.”

În cunoscuta cuvântare rostită la Ploieşti, din 1914, fără a-l evoca reînvie gândul marelui patriot Nicolae Bălcescu, bun cunoscător şi el al dreptului ginţilor, care printre altele, a scris. „Nu poate fi fericire, fără libertate, nu poate fi libertate, fără putere, şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Uniunea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi”.  

Acest gând este reluat de Nicolae Titulescu, cu o şi mai puternică ardoare, în frazele: 

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă!; Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa!; Ardealul e scânteia care aprinde energia; Ardealul e întărirea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa; Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere, pentru Ardeal  nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie; Ardealul împreună cu România liberă este mai presus de toate”.

Stins din viaţă la 17 martie 1941, la Cannes, departe de ţară, ca şi Bălcescu, la Palermo, Nicolae Titulescu a dorit să fie îngropat a c a s ă, în Ardeal, dorinţă care i-a fost împlinită, la începutul anului 1992, datorită diplomaţiei româneşti de-atunci.

Nicolae Mareş

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.