Indiscutabil, Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a fost nu numai un iscusit mânuitor al spadei, avântându-se ca un leu în cele mai crâncene lupte, ci și un abil maestru al armelor diplomației, fapt care i-a și adus faima de vulpe șireată la Curțile princiare din Europa. Se știe că în îndelungata sa domnie a reușit să potrivească în așa fel lucrurile încât nu a avut niciodată doi dușmani deodată, astfel că în vreme ce se bătea cu unul, ceilalți se vedeau obligați să stea deoparte, iar unii îi erau chiar aliați și prieteni.
Un mare luptător pentru credință, continuând faptele de glorie ale lui Iancu de Hunedoara, Voievodul avea să înscrie cele mai mari epopei în luptele de apărare a creștinătății, făcând din Moldova un nou Belgrad de zidurile căruia s-au lovit puhoaiele otomane conduse de cel care a îngenunchiat vestita Cetate a lui Constantin cel Mare. Cu toate jertfele pe care le-a dat, țara fiindu-i prădată și trecută prin foc și sabie de păgâni, Principii Europei nu i-au sărit în ajutor, oferindu-i doar laude și promisiuni deșarte. Folosindu-se de slăbiciunea lor, în iulie 1484 oștile otomane ocupă Chilia și Cetatea Albă, porți comerciale care legau Răsăritul și Centrul Europei cu Apusul și Orientul. Având nevoie de ajutor pentru a le recupera, Ștefan își calcă mândria și acceptă să presteze jurământ de credință Craiului Cazimir, scop în care, pe 15 septembrie 1485, a mers la Colomeea împreună cu dregătorii săi. Actul omagial care a fost semnat cuprindea obligații pentru ambele părți, între ele fiind și aceea de eliberare a celor două cetăți.
Zadarnic a trimis Ștefan solii la Cracovia prin care cerea respectarea celor asumate la Colomeea. Mult prea molaticul și temătorul Crai tergiversa luarea unei hotărâri, ceea ce a atras mânia Voievodului care, pentru a-i forța mâna, în vara anului 1490 intră cu vitejii săi în Pocuția pe care o ia fără să întâmpine rezistență, oștile leșești fiind concentrate la hotarele cu Ungaria. La 6 aprilie 1490 Craiul Matiaș fiul lui Iancu de Hunedoara, a închis ochii în urma unei boli necruțătoare, provocată după unele surse de otravă, fapt care a declanșat bătălia pentru coroana Regatului Maghiar. Ștefan nu a intrat în Pocuția ca un cuceritor, ci pentru a lua ce i se cuvenea, provincia fiind pusă zălog de Craiul Vladislav pentru un împrumut de 4.000 de ruble luat de la ginerele său Petru al II-lea Mușat, pe care Polonia nu l-a restituit niciodată. După ce lasă străji și pune pârcălabi în cetățile Colomeea, Sniatyn și Halici, Voievodul își arată și îndemânarea de iscusit diplomat, implicându-se în luptele pentru coroana Ungariei, în care s-au înscris Maximilian de Habsburg și doi dintre cei cinci feciori ai Craiului Cazimir, Vladislav regele Boemiei și Ioan Albert, favoritul mamei sale, regina Elisabeta.
Susținerea lui Maximilian era impusă de nevoia de a se preveni încercuirea Moldovei de Jagelloni, Lituania fiind condusă de marele duce Alexandru, Boemia de Vladislav, Polonia urmând a fi lăsată lui Sigismund, toți feciori ai Craiului Casimir. Dacă la tronul Ungariei ar fi ajuns ambițiosul Ioan Albert, lanțul s-ar fi strâns definitiv și doar un pas mai despărțea Moldova să nu fie înghițită și anexată Regatului Poloniei. Forțat de Jagelloni, Maximilian se retrage din cursa în care au rămas Vladislav și Ioan Albert. Ambii pretendenți își trimit solii în Moldova pentru a-i cere lui Ștefan bani, oameni și influență pe lângă nobilii maghiari, care îl admirau pe Voievod pentru marile sale fapte de glorie și prietenia cu răposatul rege. Prințul Ioan Albert i-a cerut 12 – 15 mii de ducați de aur și o oaste de cavaleri cu care voia să intre în Buda și să se instaleze rege al Ungariei. Cunoscându-i firea trufașă și nestatornicia, Ștefan se îndreaptă spre Vladislav, preferat și de nobilii maghiari, care îi oferă coroana Regatului. Alegerea făcută s-a dovedit a fi una înțeleaptă, iar Vladislav îi va răsplăti încrederea fiindu-i alături toată viața, un înfocat susținător al Moldovei și al acțiunilor întreprinse de Ștefan cel Mare.
La 7 iunie 1492 a sfârșit din viață Craiul Casimir, lăsând în urmă 11 copii, din care 5 feciori, și tot atâtea pretenții la coroane, cea a Poloniei fiind primită de Ioan Albert în detrimentul fratelui Sigismund. Simțindu-se dator să-i facă și acestuia rost de una, influențat de învățatul italian Ioan Buonaccorsi, care își spunea Callimachus, cât și de episcopul Lucas Watzelrode, care plănuia să mute Cavalerii Teutoni la hotarele Moldovei, pe care s-o transforme într-un tampon în fața invaziilor tătarilor și a turcilor, noul Crai începe pregătirile de invadare a țării vecine. Oricât era de îngâmfat, Ioan Albert nu se avântă cu prea multă ușurință într-o luptă ai cărei sorți erau greu de prevăzut având în vedere portretul eroului de la Baia, de la Vaslui și alte mari bătălii pe care le-a dus. Avea nevoie de aliați și mai ales de un plan abil cu care să distragă atenția lui Ștefan cel Mare și a susținătorilor acestuia.
În acest scop, în anul 1494 Ioan Albert încheie o pace pe 3 ani cu turcii, se împacă cu Cneazul Moscovei Ivan al III-lea, își pregătește o oaste de mercenari, dar mai ales vrea să atragă de partea sa pe frații care stăpâneau regatele din jur. În februarie 1494 organizează o reuniune de familie la Leutschau (Levoncea), o localitate din Slovacia, unde, în afară de petrecerile specifice acestui gen de întâlniri, regele a pus la cale pregătirea expediției în Moldova. Discuțiile pe această temă s-au purtat în mare taină, la ele au luat parte doar Jagellonii, Ioan Albert Craiul Poloniei, Vladislav, rege al Ungariei și Boemiei, Alexandru, mare duce al Lituaniei, Frederic de Brandenburg, cumnatul lor, și Sigismund, rămas fără coroană. Cu toate încercările unora de a ascunde adevărul, până și cronicarii poloni contemporani evenimentelor au scris că principala problemă care s-a discutat la această „reuniune familială” a fost să stabilească o unitate de acțiune împotriva turcilor și schimbarea „palatinului Ștefan” cu Sigismund, lucru confirmat de altfel și de unii din Jagelloni (în special de Vladislav). Dacă Alexandru și Sigismund s-au alăturat de la început uneltirilor fratelui lor, Vladislav a fost împotrivă și a dus o intensă campanie diplomatică pentru a-l convinge pe Ioan Albert să nu se implice într-o acțiune care „…ar putea duce chiar la năruirea casei și a familiei ambelor majestăți”.
Informat cu privire la intențiile Craiului leșesc, Ștefan începe o intensă campanie diplomatică menită să-i aducă noi aliați, să întărească legăturile cu cei dinainte și să-l lipsească pe Ioan Albert de un sprijin militar de la frații săi. Pentru a câștiga încrederea sultanului, cu care a fost nevoit să încheie pace în 1492, Ștefan îi trimite haraciul cu câteva luni înainte, și-l apropie pe Radu cel Mare, Domn al Țării Românești din 1495, întărește legăturile cu Bartolomeu Dragffy, Voievodul Transilvaniei, prin căsătoria fiului său Alexandru cu fiica acestuia, intensifică soliile trimise la regele Vladislav, pentru a-l asigura de loialitatea sa în luptele cu păgânii, iar pentru a-l bloca pe marele duce Alexandru a întreprins demersuri pe lângă Mengli Ghirai, hanul Crâmlean al tătarilor, și Ivan al III-lea, Cneazul Moscovei, căsătorit cu fiica sa Elena. Tătarii au organizat expediții de pradă în Lituania în timpul expediției Craiului Ioan Albert, iar Cneazul moscovit a făcut presiuni asupra ginerelui său Alexandru să nu se alăture acțiunilor fratelui său, expediția în Moldova fiind respinsă de Rada lituaniană.
Toate aceste măsuri întreprinse cu chibzuință și înțelepciune îi vor permite Voievodului să dejoace planurile mârșave ale dușmanului său, care a căzut în cursa pe care i-a întins-o, Polonia suferind în anul 1497 cea mai mare înfrângere din istoria ei medievală.
Andrei Breabăn, scriitor, membru U.Z.P.R