Nu numai concluziile desprinse de specialiști din toate timpurile, ci mai ales faptele de arme îl urcă pe Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei pe cel mai înalt piedestal în ierarhia strategilor militari din vremea sa. Altfel nu se explică marile biruințe pe care le-a obținut cu o oaste de câteva ori mai mică față de cele ale dușmanilor cu care s-a confruntat, a căror reputație era cunoscută, între ei fiind Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune ca urmare a ocupării Constantinopolului la 29 mai 1453, Regatul Ungariei, vârful de lance a Cruciadelor antiotomane, Regatul Poloniei care i-a îngenuncheat pe temuții Cavaleri Teutoni îmbrăcați în armuri grele, tătarii desprinși din Hoarda de Aur a neînvinsului Genghis Khan de care tremura toată Europa, toți fiind puși pe fugă și siliți să părăsească cu mari pierderi pământurile stăpânite de acest vestit Voievod.
Una din marile sale bătălii a fost cea din Codrii Cosminului, care a fost doar epilogul unui șir de strălucite acțiuni diplomatice și strategice prin care Ștefan a reușit să împiedice încercările Craiului Ioan Albert de a transforma Moldova într-o anexă a Regatului Poloniei, sau chiar mai rău, într-o zonă tampon asemenea Scaunelor Secuiești prin mutarea Cavalerilor Teutoni, după cum plănuia episcopul Lucas Watzelrode.
Pentru a-și ascunde adevăratele intenții, încă din faza pregătirii expediției regele Poloniei a lansat zvonuri privind organizarea unei cruciade antiotomane având ca scop eliberarea Chiliei, Caffei și Cetății Albe, iar la începutul anului 1497 a trimis la Ștefan o solie prin care să-i vestească planurile sale. Era cea mai bună acoperire pentru a-și ascunde intențiile meschine pe care nu le agreau nici supușii săi Poftindu-l să ia parte la ele, Craiul îi cere provizii și drept de trecere cu oștile prin Moldova. Deși îi cunoștea planurile având iscoade peste tot, Voievodul îi răspunde cu aceeași abilitate, oferindu-se să ia parte la expediție. Odată cu solia trimisă în Moldova Ioan Albert trimite poruncă Marelui Maestru al Ordinului Teutonilor din Prusia, Ioan de Tieffen, cât și nobililor din Polonia, Mazovia și Galiția să vină cu toate oștile la Liov. O altă solie merge în Lituania pentru a-i cere sprijin fratelui său, Alexandru.
Aflând ce se întâmplă, Vladislav Jagello îl avertizează pe Ioan Albert asupra intențiilor pe care le are cerându-i să renunțe la expediția în Moldova, iar în caz contrar o va socoti drept un atac direct asupra Ungariei și va fi silit să riposteze.
Pornit să-și ducă planul până la capăt în ciuda tuturor avertismentelor primite, Ioan Albert pleacă din Cracovia în fruntea unei oști formată din câteva mii de călăreți și pedestrași. Primul popas l-a făcut la Przemsyl, unde a întâlnit solia pe care a trimis-o în Moldova, care i-a adus răspunsul de la Ștefan. Prin vistierul Isac Ștefan își exprimă adeziunea la expediția antiotomană la care promite să se alăture când oștile leșești se vor afla la Dunăre. Cere în schimb ca acestea să urmeze cursul Nistrului, iar el le va asigura proviziile de care au nevoie. Aici se răsuflă pentru prima oară zvonuri cu privire la adevăratele preocupări ale Craiului. Să fi fost o strategie a Voievodului Moldovei pusă la cale prin trimișii săi care au însoțit solia leșească, menită să-l facă pe Ioan Albert să-și dezvăluie adevăratele planuri?
Neliniștit de aceste zvonuri, cardinalul Frederic îl trimite pe episcopul Creslau la fratele său pentru a-l convinge să renunțe la acest plan nesăbuit și să nu-l provoace pe „palatinul Ștefan”, cunoscut drept un vrednic apărător al creștinătății, amintindu-i că acesta i-a învins pe sultanul Mahomed și pe Regele Matiaș, „amândoi războinici preaputernici și bogați. Răspunsul Craiului a fost limpede și avea să-l lămurească pe Ștefan cu privire la scopul urmărit: „Mi-aș arde cămașa de pe mine dacă aș ști că-mi cunoaște planurile mele ascunse. Pleacă de aici și lasă-mă pe mine să-mi bat capul, treaba ta e să te îngrijești de cele sfinte și nu să cercetezi ce războaie să port și ce dușmani să atac.”
În ziua de 17 iunie 1497 oștile regale ajung în tabăra de la Liov, iar după un lung popas, cum obișnuiau leșii, o iau spre Nistru, unde ajung pe 9 august. Aici are loc un nou schimb de daruri și de solii cu Ștefan, Craiul informându-l cu aceeași perversitate că vine ca eliberator al celor două Cetăți cotropite de turci, iar Ștefan îi mulțumește, oferindu-se, ca înainte, să vină cu toate oștile sale când va afla că regele a ajuns la Dunăre. Promite să-i asigure proviziile de care are nevoie reînnoind rugămintea ca oștile leșești să nu se abată de la cursul Nistrului pentru a feri țara de prădăciuni.
Pentru a-și respecta promisiunea și condițiile puse de Ștefan Ioan Albert trebuia să se îndrepte spre Camenița, de unde să urmeze cursul Nistrului, fie pe partea stângă stăpânită de tătari, fie pe malul drept ce aparținea Moldovei. Numai că el din nou își dă arama pe față și traversează râul mult mai sus, în satul Mihălceni, iar în loc să se îndrepte spre Dunăre o ia spre Suceava, apropiindu-se de malurile Prutului. Alarmat, Ștefan trimite o nouă solie formată din marele logofăt Ioan Tăutul și vistierul Isac care îi cer să-și schimbe planurile și să se îndrepte spre Dunăre, cum a promis. Mânios Craiul îi arestează pe soli și îi trimite sub pază în temniță la Liov.
În ziua de 28 august oștile leșești trec Prutul lovindu-se și de prima rezistență din partea moldovenilor. Trei dintre prinși sunt trimiși sultanului pentru a-i dezvălui planurile Craiului. Încă neîncrezător în „vulpea șireată” cum i se spunea Voievodului, sultanul i-a trimis în ajutor o oaste mică formată din 2.000 de călăreți turci din părțile dunărene.
În ziua de 24 septembrie, în fruntea unei oști bine înarmată și instruită care, potrivit cronicarului polonez Wapowski, număra „80 000 ostași, 40 000 oameni de serviciu și 30 000 care cu bagaje, armament si provizii,” Craiul ajunge în preajma Cetății de Scaun din Suceava, pe care o asediază.
Lăsându-l pe Luca Arbore să apere Cetatea, în ziua de 27 august Ștefan a părăsit Suceava stabilindu-și tabăra la Roman cu cei 40.000 oșteni pe care îi avea, cărora li s-au adăugat muntenii, turcii și tătarii, dar mai ales ajutoarele trimise de regele Vladislav, cei 12.000 de hînsari transilvăneni conduși de voievodul Bartolomeu Dragffy, cuscrul Voievodului. În timp ce aliații se adunau, trupe de moldoveni atacau în flancuri oștile leșești, urmărind mai ales tunurile și carele cu provizii, iar iscoadele trimise îl țineau la curent pe Voievod cu evoluția luptelor.
Bine întărită și aprovizionată, Cetatea rezistă celor trei săptămâni de asediu din partea leșilor. Sosite pe neașteptate, oștile conduse de Voievodul Moldovei i-au încercuit pe dușmani. Prinși din ambele părți de moldoveni, înfometați și istoviți, leșii erau la un pas de pieire. Până și Craiul Ioan Albert zăcea în cort, răpus de friguri. Numai rugămințile regelui Vladislav, care prin voievodul Bartolomeu Dragffy îl roagă pe Ștefan să-i cruțe fratele, îl înduplecă pe Ștefan, care acceptă să încheie un armistițiu, oferind pace dușmanilor săi cu condiția ca la întoarcerea spre casele lor leșii să urmeze același drum pe care au venit. Era o măsură înțeleaptă, menită să evite noi jafuri ale oștilor leșești care au năvălit în Moldova, deja mânioase pe moldoveni, înfometate și istovite după lungul asediu, încât, potrivit cronicarilor vremii, nici comandanții lor nu-i puteau ține în frâu.
Dându-și acordul la cererile lui Ștefan, ros pe dinăuntru de boală și mai ales de ură și furie, în ziua de Sfântul Dumitru, în sunetele disperate ale trâmbițelor care au dat semnalul de plecare, Craiul Ioan Albert părăsește zidurile înnegrite ale Cetății de Scaun a Moldovei, dus într-un leagăn de călăreții săi. Nici de astă dată nu-și va respecta cuvântul, primindu-și pedeapsa binemeritată în bătrânii codri de lângă satul Cosmin, prieteni devotați ai românilor încă din vremea strămoșilor lor.
În felul acesta, prin abilitatea diplomatică de care a dat dovadă și mai ales prin o strategie demnă de un geniu militar și politic, Ștefan cel Mare a repurtat o nouă biruință asupra unui dușman care își aroga pretenții de suzeranitate asupra Moldovei.
Andrei Breabăn, scriitor, membru U.Z.P.R