" /> LAURENȚIU-CIPRIAN TUDOR: „Cel mai bun dar pentru Om este tot Omul!” - interviu de Claudia Motea | Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
default-logo

LAURENȚIU-CIPRIAN TUDOR: „Cel mai bun dar pentru Om este tot Omul!” – interviu de Claudia Motea

Am avut bucuria de a mă întâlni cu Laurențiu-Ciprian Tudor de mai multe ori, grație evenimentelor marca Libris, din Brașov, la care el era în prim-plan ca promotor de cultură sau invitat de onoare. De la bun început am simțit o aură luminoasă în jurul lui, iar apoi, citindu-i poezia, am binecuvântat clipa gândului meu prin înțelegerea artei sale poetice, aureolate de destinul unui om care respiră prin vers, cultivând divinul și frumusețea vieții cu un talent de excepție.

Dragi cititori, vă invit să parcurgeți un interviu inedit, în care veți vedea că și răspunsurile la întrebările mele sunt tot un vers, că au acea rază poetică nichitiană, de parcă v-ați dori să le învățați pe de rost sau să le descoperiți ca definiții de marcă pe Citatepedia. Dar ce este cu adevărat minunat, cel puțin pentru mine, este că în ciclul cel mai complet al vieții, Laurențiu-Ciprian Tudor așază „Omul ca pe cel mai bun dar pentru Om”.

C.M. – Cartea ta de vizită, vorbind scurt și la obiect, ilustrează că ești poet, eseist, jurnalist, sociolog, trainer educațional. Care este trăsătura dominantă pentru toate aceste preocupări profesionale? Ce înrudire există între ele?

L.T. – Firul roșu care leagă toate astea este interesul și dragostea pentru om. Tot spectacolul ăsta uman mă atrage. Îmi place să-l privesc, să-l înțeleg, să-l sondez. Nu sunt defel gregar, dar să observ e pentru mine foarte important. Uneori chiar să provoc, să introduc variabile noi și să văd ce se întâmplă. „Ție îți place să desfaci oamenii, să îi descoși”, mi-a spus o prietenă și cred că are dreptate. Uneori, asta derutează mult, dar, dincolo de o anumită teatralitate, nu e nimic cinic, sadic, ci o încercare de a pătrunde misterul numit om, tragica lui condiție. E aici și destulă empatie și convingerea că cel mai bun dar pentru om este tot omul.

C.M. – Ai debutat publicistic și editorial în același an, în anul 2003. Simți că ai parcurs o perioadă de maturizare poetică de la debut și până acum?

L.T. – Evident. Sunt, deja, 18 ani. Scrisul meu și-a serbat, adică, majoratul. Asta înseamnă să îți iei viața/scrisul în mâini și să răspunzi pentru ce faci. Să ai, deja, un drum. În esență, entuziasmul meu s-a rafinat și a căpătat o bună luciditate. Asta nu înseamnă că m-am întunecat, ci că, precum un războinic încercat, am văzut multe și știu hărțile, știu să mă orientez repede și cunosc unde sunt leii, dar și îngerii, inocența.

C.M. – Ai scris deja opt volume de poezie. Iubesc poeziile tale, iar titlurile cărților tale le găsesc extrem de inedite și foarte incitante. „Teama de cerc și fuga după aripi”, „Memoria clipei sărutate”, „Apostolul verilor”, iată câteva exemple! Când și cum decizi titlul cărții?

L.T. – Să știi că eu mai întâi văd titlul și apoi îndoi poemele spre el, le trag spre temă și spre ideea ei. Evident că poemele răspund nevoilor și viselor pe care viața mea, la un anume moment, le cere, dar titlul mă obligă să le găsesc firul comun. E asemeni unui concept creativ. Pe de altă parte, chiar titlul este ca un ton pe care viața îl dă vieții.

C.M. – Când scrii poezie și apoi când publici o carte există totuși o temere că nu-ți va fi înțeles mesajul sau intri în acea stare de grație creativă, care fluidizează inspirația și gândul fără a lăsa scrisul să fie scormonit de îndoială, de incertitudine?

L.T. – Când scriu sau când public nu mă gândesc la un cititor anume. Nu am o țintire a mesajului ca în comunicare sau PR. Există un ceva (o temă, o problemă, un sentiment) care mă preocupă (sau chiar mă ocupă de-a dreptul) și încerc să cresc, să limpezesc, să înțeleg, să devină frumos și adevărat. E clar că știu cam cui o să placă ce iese, dar referențialul nu este clipa prezentă, ci autenticitatea, adevărul.

C.M. – De fapt, ce reprezintă Cuvintele pentru tine?

L.T. – Acum pot spune că totul. Sunt ferestrele prin care respir, gloanțele cu care trag, armura în care mă îmbrac. Sunt, mai ales, însă, semințe. Ele rețin și transmit emoție, aspirație pentru frumos și deplin, dor. Culmea e că atunci când reușesc, ele devin fluide, adică necuvinte, un cântec despre a fi. Pentru mine, ele sunt așchii din Cuvânt, Cel dintru început. Trebuie spus, însă, și că ele, cuvintele, se amestecă cu tăcerea, că au nevoie imperioasă de ea. Liniștea este mama cuvintelor.

C.M. – Socotești literatura porția cea mai aleasă a destinului vieții tale?

L.T. – Literatura e, azi, foarte importantă pentru mine. Nu știu dacă porția cea mai aleasă, dar, oricum, una dintre dimensiunile de referință ale vieții mele. Și nu atât literature. cât a fi poet. Asta cred că a ajuns, într-o bună măsură, prima mea autoidentificare. Dar ea subsumează o multitudine de lucruri: eu, ca bărbat, eu ca antropos (cel care privește în Sus), eu ca ins erotic, ca iubitor de înțelepciune, minele meu baroc în dialog (și în gâlceavă) cu minele meu bizantin ș.a.m.d… Eu cel ce caută, eu edenistul. Literatura e, azi, singurul loc în care mi-am pus ambițiile, dar a reuși nu are legătură cu a vinde, cu a fi plăcut, ci, mai ales cu a fi bun, adevărat, autentic, profesionist.

C.M. – În anul 2017, la Editura Libris Editorial, în prezent Editura Creator, a apărut „Licantropia poftei – poemele vârstei de mijloc”, carte premiată de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Brașov. Ce sentiment ai avut la decernarea premiului Cartea Anului?

L.T. – Experiența asta s-a repetat cu „Jurnal de cuplu”, în 2019. Evident că te bucuri, dar nu pentru asta scrii. Premiile vin sau nu vin, dar să legi scrisul tău de asta este limitativ și mă duce cu gândul la faptul că motivația scrisului tău este greșită. Nu faci asta din dorința de prestigiu sau de bani sau de orice altceva (de orgoliu, de exemplu), care face să pară scrisul un troc, un calcul. Nevoia și motivația scrisului ar trebui să te depășească, să te plaseze într-un anume orizont metafizic. Nu mai poți altfel și ai căpătat responsabilitatea de a fi creator de frumusețe. În plus, trebuie să înmulțești talanții. Când atingi nivelul ăsta, scrisul este, în sine, o recompensă, un dar. În adevăr, inspirația este invitația pe care ți-o face Dumnezeu de a participa la crearea lumii, cum bine spunea un rus. Ce vrei mai mult?

C.M. – Contează mult editura unde publici o carte, de obicei?

L.T. – Ar trebui să conteze. Ar trebui să ofere o garanție, să fie numele ei, deja, o selecție, un loc al aleșilor. Nu e tot timpul așa. Și în literatură, din păcate, există găștile și funcționează diferențele de curent, de ideologie, care produc exclusivități. Și nu poți pătrunde. Eu încerc să public la edituri bune, cunoscute, care să îmi permită o plasare în circuitul oficial de valori. Nu sunt, încă, un nume atât de notoriu încât editura să nu conteze și numele (mare) să facă totul. Cu toate că, și în acest caz, o editură mare, cunoscută, îți oferă indiscutabil mult mai multe decât o editură mică. La o editură mică trebuie să faci tu totul.

C.M. – Ai publicat deja și două cărți de dialog: „Adevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul Daniel Drăgan” și „365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor”, cea de-a doua carte fiind realizată împreună cu scriitorul și diplomatul Teodor Baconschi. Ce te-a determinat să scrii aceste cărți?

L.T. – Acestea două sunt cărți de dialog, mai este, însă, una („Carte cu scriitori”) care cuprinde 21 de interviuri cu scriitori importanți. Ce m-a determinat? Îmi place interviul. Nu uita că sunt psiho-sociolog și acesta este un instrument al profesiei mele. Dincolo de asta, îmi place să pătrund adânc într-o poveste, în povestea unui om, în acest caz. Apoi, Daniel Drăgan, de pildă, maestrul meu, este reprezentativ pentru o anume accepțiune a scriitorului și pentru un anumit timp al literaturii românești (și brașovene) și avea reprezentări și informații care erau păcat să se piardă. În ce îl privește pe Teodor Baconschi, el putea să îmi răspundă la o serie de întrebări pe care, plasat în același orizont spiritual ca domnia-sa, le aveam și la care doar intuiam răspunsurile. Cultura pe care o are, flexibilitatea și interdisciplinaritatea gândirii, experiența politică și diplomatică, toate astea (și altele, multe) puteau să îmi dea răspunsuri înalte, complete, complexe. E ceea ce s-a și întâmplat, oferindu-mi ocazia să fac un nesperat master unu la unu, cum glumeam cu dânsul.

C.M. – Care este cea mai recentă apariție editorială a ta? De ce, acum, această carte?

L.T. – Cea mai recentă carte este „Loc de oftat”, un alt volum de poezie, apărut anul acesta. De ce acum? Pentru că trăim un loc și o lume de oftat, mai ales cu smintirile lumii de azi și cu pandemia asta. Pentru că, în fapt, viața este un loc de oftat, așa că de ce nu putea fi și o carte un loc de oftat? Într-un oftat se amestecă multe: și bucurie, și încercări, șimțirea greutății, dar și ușurare, și căutarea unui zâmbet. În volumul meu, dincolo de astea, de suportarea lumii și a vieții, există aceeași tensiune (despre care am mai scris) dintre Eros și Thanatos. Este o carte despre condiția umană și despre condiția bărbatului.

C.M. – Ești secretar de redacție la Revista Libris din Brașov. Ce implică această calitate?

L.T. – Drag de literatură, de Libris, exigență, viziune, organizare. Am ales să facem o revistă consistentă și frumoasă, să oferim un spațiu de întâlnire între creatorii brașoveni și cei din alte zone ale țării și (de ce nu) din alte părți ale lumii. Asta cheamă prietenie, relații, dar și muncă, atenție, seriozitate, profesionalism. Cred că până acum, toți cei care facem asta am reușit.

C.M. – Cum răspunde publicul în această perioadă evenimentelor culturale organizate de Grupul de litere-sunete-și-culori Caii verzi pe pereți, pe care l-ai inițiat? Ne poți vorbi despre unul din aceste evenimente?

L.T. – Răspunde destul de greu, destul de firav și pentru că lumea s-a dezobișnuit să mai vină (e mai simplu să comande cărți online și să urmărească la fel evenimentele), dar și pentru că pandemia asta a băgat frica în noi. Dincolo de pandemie, însă, an de an am constatat o scădere a numărului de oameni interesați de lansări. E și motivul pentru care unii autori au și renunțat la astfel de întâlniri, deși eu cred că e păcat să se ajungă la asta. Lansările de carte au un specific al lor, o anume atmosferă, unică. Ele nu doar că împrietenesc cu cartea, cu mediul ei, dar oferă și acel față către față cu autorul, iar asta nu poate fi înlocuit, pentru că nu se compară cu nimic altceva. Astăzi, însă, chiar și așa, ca să scoți oamenii din casă, din inerția lor, trebuie să fii mult mai creativ decât ieri, să găsești locuri noi ș.a.m.d… La cea mai recentă lansare de la Brașov, cu doamna Doina Ruști, am făcut la ceainăria Zuze, cu muzică, cu degustare de vin etc. și totul a ieșit bine și cu public.

C.M. – Din anul 2014 ești membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov. Atribui o anumită  responsabilitate acestei apartenențe?

L.T. – Da, normal. Ca oricărei apartenențe pe care o faci publică, adică ți-o asumi și, astfel, devine parte a identității tale. Dar calitatea asta nu te face obligatoriu scriitor. Nici faptul că scrii sau ai publicat cărți. În esență, numai calitatea și valoarea te certifică… și timpul.

C.M. – Ce te leagă cel mai mult și poate fi considerat un lucru esențial în colaborarea cu scriitorul Adrian Lesenciuc, care, de altfel, este și președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România?

L.T. – Exigența, apoi caracterul (amândoi credem în el), credința, patriotismul și, evident, convingerea că autonomia criteriului estetic trebuie păstrată cu orice preț. Amândoi iubim adevărul și frumusețea, adevărul frumuseții și frumusețea adevărului. În plus, credem în nuanță și în poduri și ne ferim de exclusivități, de închideri.

C.M. – Consideri că familia este o sursă vie de inspirație în creația ta și, în general, a oricărui scriitor?

L.T. – Da și nu. Familia oferă liniștea și suportul de care scriitorul are nevoie (în cel mai bun caz), dar acesta este, prin definiție, un homo viator, un neastâmpărat, dacă nu la propriu, măcar în sens figurat. El este și nu este mereu aici. Uneori povestea îl fură cu totul. Nu e ușor pentru celălalt să trăiască cu un artist. Acesta este un tip uman aparte. Din toate punctele de vedere.

C.M. – Într-un singur cuvânt, ce crezi că e Viața? Dar Iubirea?

L.T. – Cred că viața este frumoasă, cred că este un dar. Nu e cazul să o confundăm cu lumea care, de prea multe ori, otrăvește darul. Este o formă care constrânge, deși rolul ei ar fi tocmai să sărbătorească darul. Un conținut bun într-o formă bună. Sărbătorirea ar fi posibilă dacă legea noastră ar fi, în adevăr, iubirea, dar, de multe ori, nici legea și nici spiritul ei nu este iubire. Prea des intrăm (și asta se vede și azi) în sentința Homo homini lupus est. Nu înseamnă, însă, că iubirea nu este posibilă, că nu există, iar când există, ea luminează totul, tocmai pentru că este lumină, și sens, și adevăr.

C.M. – Ai ceva inedit de mărturisit, ce n-ai mărturisit în niciun alt interviu până în prezent și ai vrea să destăinui acum?

L.T. – Nu știu, nu cred. Nu cultiv secretul, nu am mania asta, dar nici nu fac totul public, cum se face astăzi. Ce este esențial de spus, spun. În rest, vorba lui Tertulian, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Pot spune și eu, asemeni poetului: iubesc, am curaj și mă tem.

C.M. – Ce proiecte de viitor ai?

L.T. – Să scriu, să slujesc frumosul și frumusețea. Să am întâlniri îmbogățitoare. Să îmi fie dor. Concret, vei vedea. Mereu fac câte ceva. Ce va să fie gata o să și apară. Răbdare!

C.M. – Apreciez poeziile tale ca fiind teatrale și sunt convinsă că un actor ar primi cu bucurie rostirea lor. Te-ai gândit vreodată să scrii piese de teatru?

L.T. – Cultiv o anume teatralitate a vieții. Nu spunea Shakespeare că lumea e o scenă și că toți suntem actori? E un fel de a pune o oarecare distanță chiar față de viață, de lume. Nu merită să fim excesiv de serioși. Să scriu teatru, însă, nu m-am gândit. Nu mă văd dramaturg. Nu încă. Încep să mă văd, însă, posibil romancier. Sper să și pot face ceva în acest sens, în viitorul apropiat.

C.M. – Un mesaj cititorilor din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România…

L.T. – Le doresc să se îndrăgostească de cărți, le doresc ca lumea de azi să nu le mai ajungă, să simtă nevoia de a ieși, măcar din când în când, din rosturile lor. Le doresc să viseze, să li se facă dor de ei și de fericire. Le doresc să simtă nostalgia viitorului.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.