„S-a stins un semn de românism…”

Exclamă înlăcrimat de tristeţe părintele-profesor Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf.Ierarh Andrei Şaguna”, din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, la aflarea tristei veşti a trecerii la cele veşnice a lui „Dumitru din Groşii Maramureşului, crescut în lapte şi fluier, în zvon de libertate şi molcomă rostogolire de limbă…Tocmai tu, cocon de oameni liberi…Din fluir ţi-au cântat bunicul şi tata, ba şi fraţii tăi cei mari. Şi din cântarea lor ai crescut cântarea ta. Nimic nu ai lăsat să nu fie în zvonul Învierii ce l-ai doinit inimii noastre. Ascultându-te mi-am înţeles Maramureşul şi prin el Istoria Ţării. Dumitru Fărcaş, taragotistul în roabă de Honoris Causa (scria Dana Andronie în 2008 în Jurnalul Naţional). Ne-a fost profesor de limbă şi respiraţie românească.
Cum va fi făcut Dumnezeu de a pus într-un pui de moroşan toată limpezimea cerului, verdele crud al mocirliţei cu trifoi, străvezimea de cer înstelat din dorul românesc, curăţia Feciorească de pe Mureş ori curajul din Bărbătescul din Maramureş, numai El ştie de-acum şi el. Dumitru, robul lui Dumnezeu. Colindătorul fără pereche ce ne-a cântat Doina din Bătrâni ca pe un Antifon din Liturghia Neamului românesc spun ştirile că s-a stins. Că ar fi plecat. Plecat cu Dorul în Munţii de piatră ai inimilor noastre, unde ai cioplit fir cu fir sensibilizarea noastră, Maestrul şi-a închis cutia în care ţinea taragotul şi şi-a dres vocea în izvorul rece al morţii. Moartea nu e Învârtită de pe Glod dar el ştie asta, de aceea cânta mereu cum ar fi ultima oară. Ba chiar te temeai, văzându-i încordarea, să nu piară pe scenă.
O linişte de om, aşezat în roba universitară ca în cămaşa de nuntă rotată, plină de sudoarea unei munci la cel mai fragil plug: cântul popular. Din care ne-a dăruit simfonii de cuminţenie şi ectenii de încurajare. Înainte de 1989 părea că vine din altă lume. Desprins din exerciţiul unei libertăţi fascinante, cărând în cântecul său tot praful izvodit din copilăria Columnei lui Traian. După 1989, în amestecul de vedetism ieftin, ţi se făcea mereu dor, şi mai dor, foarte dor de el. De cântarea ce izvora din sufletul său. Oare ascultându-l cu inima mai poţi numii zgomotul frivol al vremii de acum muzică? (…)
Vom boci câteva zile, poate vom asculta încă o vreme, cunoscătorii, doinitele lui cântări. Apoi se va lăsa o linişte de dincolo de orice mormânt. Cruntă. Ce se crede biruitoare. Până când, poate şi pentru rugăciunile lui, din podmolul de duh al Maramureşului, alt pruncuţ se va desprinde, cuprinzând în plămânii săi tot aerul zării Libertăţii şi, dintâi timid, apoi cu puterea unui haiduc de Duh, ne va cânta iar cântările lui. Cântările noastre. Cântate plângând-râzând asemenea vieţii noastre, de râsul-plânsului. Din cânt în miridă de Liturghie, maestrul Dumitru Fărcaş a răspuns Îngerilor. Cărora le-a îngheţat aripa pe trâmbiţa chemării celor buni şi fericiţi. Ferice de ţara ce-a avut un astfel de cântăreţ.. Frumuseţea ei a ajuns în Rai înaintea cântăreţului său.”

Sibiu, joi, 9 august 2018

A lăcrimat, consemnând aceste rânduri, Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.