ÎNGERUL PAUL ȘI „NOSTALGIA PARADISULUI”

În 1940, când apărea Nostalgia paradisului, de Nichifor Crainic, revista Gândirea, încondeiată cu splendidele vignete și frize ale lui Demian, dedica un număr întreg (nr.1, an XIX) unui fenomen cultural cu totul special, numit de directorul revistei Modelul teandric, simbolizând nevoia de a scrie în spirit creștin, de a cugeta asupra lumii și a lucrurilor prin Iisus Hristos, de a cerceta prin doctrina ortodoxă atât de spinoasele probleme ale culturii și ale artei. Asta pentru că, susținea Crainic, recursul, în cugetarea modernă, la autoritatea unor gânditori, de la Kant și Hegel, la Marx și la Bergson, nu a adus un acord unanim privind modelul de a interpreta lumea, și nici nu a rezolvat „dureroasa problemă” a relativismului estetic.
Singurul mod de a învinge scepticismul și de a accepta principiile relevante, iar nu pe cele construite / create de om, rămânea, în accepția lui Crainic, recursul la izvorul primordial al înțelepciunii – credința în puterea generatoare a Logosului divin. A trăi între oameni, susținea directorul Gândirii, înseamnă a suferi imperfecțiunea, iar a trăi alături de zei, de Dumnezeu în primul rând, înseamnă a căuta perfecțiunea, ce nu este din această lume. Privilegiul de a întâlni un spațiu ideal, modelat după carnea lumii noastre, de a-l proiecta și popula cu plăsmuiri artistice, rămâne însă „marea taină a vieții naturale”, un destin rezervat doar celor inspirați. Aceeași inspirație, pe care raționaliștii o explică atât de sumar, înseamnă credință – în Cuvântul lui Dumnezeu, în rațiunea divină a lumii, în principiul /modelul teandric – prin care ființele umane devin proiecții naturale ale divinității, iar actul de creație este însuși chipul lui Dumnezeu, geniul care reproduce, prin Cuvânt, actul sublim al facerii.
În același număr de revistă, profesorul patrolog Ioan G. Coman, vorbind despre Suspinul zeilor, observa că acesta reprezintă „corolarul caracterului transparent omenesc al divinității, aureolată de perfecțiunea ideală”. Situați chiar în zona lor de inaccesibiliate și majestate divină, zeii păgâni ai Greciei antice au rămas la „proza nivelatoare a omenescului”, iar suspinul lor a fost „cea mai fermecată floare din care și-a cules nectarul inspirației poezia laică”. Ca să nu mai vorbim de sufletul românului, ajuns, în timp, cobaiul a numeroase experiențe culturale, care au încercat să dea competență științifică substanței unui suflet ce a refuzat ostentativ orice transplant străin. Fără dialectică și fără argumentație, românul a cunoscut, instinctiv, iluminarea, prin har și rostire, iar nu prin cuvântul scris. Căci, după spusele lui Theodor Fecioru (Poporul român și fenomenul religios, București, 1939), românul nu prin cunoaștere s-a mântuit, ci prin credință.
A existat, așadar, o vreme când chenarele ortodoxiei structurale românești s-au desprins, decupând din fundalul decorativ al spiritului ceea ce s-ar numi câmpul vast al credinței, dovadă nestrămutată că Dumnezeu nu doarme! Este meritul grupării literare a gândiriștilor, cu Lucian Blaga, Vasile Băncilă, dar și cu Dan Botta, părintele Dumitru Stăniloae, ori etnologul Gheorghe Vrabie în frunte, de a readuce în atenția publicului sensibilul raport (dialectic) dintre credință și celelalte ramuri ale gândirii și creației, stabilind legătura dintre pronie (acțiunea lui Dumnezeu asupra lumii create), destin (omul aflat sub imperativele comune ale vremurilor ) și fatalitate (omul împietrit în fața unei împliniri oarbe). Așa se face că, în folclorul nostru, ca și în poezia cultă, pronia e lumină, destinul e înfrângere, iar fatalitatea are doar un caracter post-factic.
Din vasta galerie a poeților de inspirație / factură religioasă, seduși de fondul ancestral, senzitiv, al spiritului tradițional, amestec de ingenuu și pozitivism asumat, face parte și Lică Pavel (n. 22 februarie 1950, Crângeni, Teleorman) debutant, din 1984, cu versuri pentru copii (O lume minunată, Numai zâmbet, numai soare), convertit, mai târziu, la lirica cu accente sociale și etico-moralizatoare (volumele de fabule Clubul lui Dracula, 1995, și Parlamentul boilor, 2017), fără a rata nici genul epic, în volumul, cu accente satirice, dar scris în cheie ludică, Conjurația nebunilor (1991). Este încă o dovadă că ostașul din el a știut să se lepede, la timp, prin scris, de „excesele și devierile cazone”. Umorist (sentimental), moralist (intransigent) și poet „naiv” (dar nu inocent), Lică Pavel este azi un autor complet (fabulele sale țin loc și de creație dramatică), un adevărat înțelept în tagma jurnaliștilor, din care provine, dar și a scriitorilor lecuiți de transcendența goală, a creației fără conținut.
Privit din această perspectivă, prezentul volum, Ecouri din Lumină, nu e o surpriză. La un nivel mai înalt, cartea este o monografie a satului din cer, a modelului înscris ideal în matricea noastră ancestrală. Nu întâmplător, multe creații par decupaje ale orizontului teandric, de care vorbea Nichifor Crainic, amestec unic de hristologie și etnografie, comuniune suavă ce-l leagă pe om de Logosul întrupat în creație. Proiectat însuși într-un înger ce-i poartă numele – Îngerul Paul – poetul a primit de la Dumnezeu porunca „să le amintească oamenilor de Raiul pierdut”. În acest scop, proiectează pe pânza zilei, „copaci, flori, păsări și alte minuni” pe care oamenii nu le pot vedea decât „cu ochi de lumină” (Îngerul pictor).
Tot o ars poetica (volumul abundă de astfel de profesiuni de credință literară) este și Poetul (după titlul unei poezii omonime), ce se îndestulează din multiplicarea Cuvântului (divin): „Poetul și-a dat / unica viață, / frângând-o / în mii de metafore, / întru hrana celor înfometați / de Cuvânt”. La fel de sfântă e și creația, născută din „firimiturile” (se înțelege lucrurile mărunte, omenești) rămase de la Banchetul vieții celei veșnice (Cina cea de taină). Artistul/poetul/creatorul adună „de (pe) sub masa «Cinei cea de taină», metafore «pentru iertarea păcatelor»”, picături de vin, scurse din „sângele Nemuririi”, din care hrănește „Câinele de pază al Poeziei”, care se gudură, de parcă ar ști „cine e la picioarele Apostolilor” (Pictura).
Ingenuu și diafan, Lică Pavel proiectează în noul său volum de versuri, peisaje ideale, de obicei hibernale, transformându-i pe îngeri în cetățeni ai lumii vii. Un mort, Moș Marin, numără îngerii care „se ascund în lumină”, pândind clipa când, „pe raza stelei”, va coborî un înger și în satul unde prea puțini se mai nasc. Odată consemnată minunea, pleacă și moșul, „pe drumul cimitirului”, ca să ducă vestea că „în sfârșit, satul s-a umplut de îngeri! (Satul îngerilor).
Portretele părinților, Petre și Alexandra, țin loc de icoane: „Am rămas orfan / Atunci am mers la biserică, /­ auzind că acolo oamenii vorbeau cu un tată: / „Tatăl nostru”. / Și l-am rugat să fie și al meu” (Superstiția). Subtil amestec de oglindire/speculum și reflexie, chipul mamei devine similar celui al Maicii Domnului: „Am sărutat chipul Sfintei / … mulțumindu-i lui Dumnezeu /
că o pot vedea acum în icoană / pe Mama! (Icoana).
Paradoxal, poezia lui Lică Pavel nu e religioasă (doar) prin conținut, ci și prin spirit. Este ca un duh, ce vine de departe, de dincolo de Apostoli, din Lumina care l-a zămislit și pe Zamolxis („Solul înviat din moarte / ca să-i învețe pe daci nemurirea”). Din aceeași Lumină divină „S-a întrupat / Născut / Nu făcut / Eminescu” (Întruparea luminii). Rând pe rând, duios, frământat, nostalgic ori eretic, după firea românului, Lică Pavel nu se sfiește să joace „o bâză” cu Moartea, într-o poezie de o simplitate argheziană: „Să văd dacă ghicești / câte metafore / am semănat / pe aripi / de îngeri…/Apoi te voi lăsa / pe tine, / să mă lovești / cu hăul morții” (Bâza cu moartea). Poetul nu scrie rugăciuni, nu se lamentează, nu se înfricoșează. Divinul e Lumină, e împăcare, e viață. În fața morții poetul are atitudinea sănătoasă a țăranului român. El nu e Semănătorul, el e Ostașul, îmbrăcat în „armura adevărului”, în mâini cu „scutul dreptății și cu Sulița credinței”. El nu disperă, ci privește „în ochi”, bătălia cu Moartea (Steagul de luptă).
Dacă ar fi să-i găsim un sinonim literar, poezia lui Lică Pavel nu are nici fervoarea lui Crainic, nici duioșia lui Vasile Voiculescu, nici măcar tragismul lui Radu Gyr. Este o poezie a seninătății, a iubirii și a luminii, venită la noi din Ardealul lui George Coșbuc. Este poezia satului curat creștin, este clasicismul în formă pură, este resemnarea din Moartea lui Fulger, este expresia pură a comuniunii cu divinitatea. Dovadă e prezența gazelurilor din lirica lui Lică Pavel, poezie clasică, transplant oriental pe sol românesc. Se poate spune chiar că, de la Coșbuc încoace, poezia română n-a mai dat atâtea gazeluri reunite într-un volum. Este și aceasta o performanță, alături de atâtea altele, cuprinse în volumul Ecouri din lumină.
Cu această nouă carte, Lică Pavel intră în galeria clasicilor: „Știindu-mă copil, îngerii au vrut / Poet ca ei, pentru copii să fiu…”
Din fericire, Dumnezeu are alte gânduri cu „îngerul Paul”…

Marian NENCESCU

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.