Sărbătoarea LIMBII ROMÂNE (II)

În contextul în care incultura s-a întins ca o pecingine, alterând exprimarea și folosirea corectă a limbii care ne definește, când valorile românești sunt controversate sau chiar negate, când, în locul tradiției a cărei paradigmă s-a sedimentat de-a lungul veacurilor, ni se oferă, cu multă „bunăvoință” de care noi n-avem nevoie, modele străine de specificul nostru, e de datoria fiecărui om de spirit care-și iubește neamul să apere aceste valori, să apere limba română de barbarismele care o invadează, să apere ceea ce ne asigură specificul și stabilitate în timp.
„La multiplele tendințe de deznaționalizare a neamului românesc, ce vin azi din exterior, mai grave sunt cele ce vin din interior. Iar abuzul față de caracterul sacru al limbii părinților noștri este unu dintre acestea” (Theodor Damian)
E bine să ne gândim cum îndrumăm generațiile viitoare, cum le transmitem limba română și, odată cu ea, gândirea românească pentru că au apărut așa-zise familii de elită ai căror copii învață cu bone limbi străine și nu vorbesc românește. Să nu uităm că denumirea limbii reprezintă denumirea țării respective →România – limba română, Italia – italiana, Franța – franceza, Rusia – rusa etc. Samuel Micu spunea „mult iaste a fi român”.
Să nu uităm deci de efectul globalizării asupra limbii române. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), cea care a îmbrăcat haina monahală și-și doarme somnul de veci la Putna, era îngrijorată de globalizare. Considera că nu e normal ca individul, aparținând oricărui popor, să-și părăsească matca lui proprie, izvorâtă din niște rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a limbii, a intelectului, a creativității înseși (Gânduri către tineri). În legătură cu invazia „americanismelor” și a altor aspecte străine de specificul limbii noastre, sunt voci care nu manifestă îngrijorare, combătându-i pe „puriștii” pe care-i compară, cu mult prea mare grabă, totuși, cu Aron Pumnul care recomanda exprimări precum gât-legău (cravată), nasuflete (batistă), perete-frecătoriu (chibrit). Domnul Miron Manega, în revista CERTITUDINEA nr.21/2018,p.2, scrie: „Subliniem, încă o dată, că termenul poluare nu prea are acoperire în acest context, din cel puțin două motive: în primul rând pentru că limba unui popor nu trăiește într-un mediu virtual sau aseptic; în al doilea rând nu este corect să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ceea ce este străin unei limbi și exercită, într-un fel sau altul, presiuni asupra ei. Deci, dacă e să reluăm problema poluării lingvistice, e bine s-o facem sub rezerva că vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine și prin deschiderea pe care o are spre acestea.” Deci, zicem și noi un deci, să fim bucuroși că ni s-a amintit că „limba unui popor nu trăiește într-un mediu virtual sau aseptic”! Or, e la mintea oricui că limba oricărui popor este un organism viu, folosit în tot ceea ce se cheamă comunicare de către oameni vii, chiar dacă se rătăcesc în „mediul virtual” de pe internet. În al doilea rând, vezi doamne, nu e normal să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ce e străin în limba română de azi, invadată de brecfast, uikend. Totodată, spunând că „vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine și prin deschiderea pe care o are spre acestea”, ideea nu e dusă până la capăt. În primul rând elementele străine intră în limbă odată cu aspectele noi ale realității (ale tehnicii/științei/vieții sociale etc.). În al doilea rând vitalitatea constă nu numai în adoptare, ci și în adaptarea elementelor străine la specificul deja statornicit prin structura definită, prin aspectele și regulile limbii primitoare. În majoritatea cazurilor, uzul limbii va hotărî ce adoptă și ce respinge pentru că, pe de o parte sunt cuvinte care au fost deja adoptate, sunt deja uzuale, pe de altă parte, nu există posibilitatea să fie înlocuite cu variante românești: ce să pui în loc de happy-end, de marcheting sau de week-end – cuvânt scurt, concentrat, care a inclus în el și ideea de petrecerea timpului în mod plăcut la sfârșit de săptămână? Cum să interzici to rend din uzul reclamelor care, într-un fel, nu constituie un fenomen lingvistic, ci unu de afaceri: se adresează, în primul rând, străinilor. Dar ce să zicem de exprimări precum „Filmul avea un happy-end trist”? Pe de altă parte, în vocabular, o etapă o depășește pe alta. Prin 1930, Iorgu Iordan scria despre greșelile care se comit în română, dând exemple de cuvinte care, ulterior s-au impus – precum versatil care înseamnă nestatornic (sau, cum ar spune Dandanache, se poate si așa, si așa!) Deci, o judecată pe termen redus nu poate fi eternizată, nici într-un sens, nici în altul. Nu de mult se folosea cuvântul bufet, acum e în uz fastfood.
E întâlnită și situația în care cuvântul se alterează prin preluarea sensului din engleză, dar forma lui din română spune altceva, așa cum fiul lui Dolănescu a spus poluția pentru poluare; în alt context, întâlnim alt „fals prieten” – prevenție în loc de prevenire (a unei boli, de exemplu; or, prevenție înseamnă detenția unui inculpat, anterioară condamnării).
În secolul trecut a avut loc o invazie a franțuzismelor care s-au adaptat mai ușor și există exemple care fac româna mai bogată decât franceza: astfel constitution a dat constituție, dar avem și constituire, substitution a dat substituție, dar avem și substituire. Având, deci, în vedere uzul și abuzul, limba vie, cea folosită de zi cu zi, dar și cea din presă, reclame și alte materiale (să nu uităm internetul!) este cea care va asimila sau va respinge, dar acest lucru nu înseamnă că specialiștii nu-și pot spune părerea, chiar dacă nu și-o pot impune. Un timp, în Franța, se vorbea de frangleză, azi invazia „americanismelor” e pretutindeni, e un fenomen general, e o situație căreia nu i se poate pune stavilă (din păcate, spunem noi). Adevărul e că ne îngrijorează această globalizare – fenomen împotriva căruia lingviștii nu pot lupta – pentru că e asimilată cu starea politicii, cu economia și cu tehnica. E depășită faza în care s-au impus termeni precum meeting, stres, sandwich, computer, iceberg (aisberg), hobby, lap-top, mouse („șoricelul de la computer) chiar și fassion (moda); pe multe magazine se scrie out let (mărfuri venite direct de la firmă/fabrică, mai ieftine decât prețul pieții). Dar moda imitării modelelor străine duce la alienare (ne înstrăinează de noi înșine și se accentuează „diferența” dintre vârste). „Îndepărtarea de limba strămoșească este îndepărtarea de părinți, îndepărtarea de tine însuți. /…/ Acest fenomen, din nefericire, nu este nou prezent la o scară pe cât de largă, pe atât de deplorabilă în ziua de azi, în țară și-n diasporă, nu este nou. Iată-l deja pe Eminescu, marele nostru patriot, criticând aspru acest lucru: Limba strămoșească e muzică – zice el. Ea ne armonizează cu alte timpuri, mai vrednice și mai mari decât ticăloșia de azi cu timpuri în care unu s-a făcut poporul și una limba. (Cf. Ion Andreiță – „Omagiu Sfântului Eminescu”, în CERTITUDINEA nr.21/2018, p.11, Theodor Damian, A renega limba strămoșească înseamnă a adopta o existență falsă). Theodor Damian consideră că este un fenomen negativ: „O întreagă societate, o întreagă națiune este vandalizată intelectual în timp ce majoritatea privește cu consternare, acționând mult prea puțin pentru a stopa fenomenul. Imitația, fără selecție sau restricție e la modă.” Se imită, cică, felul de prezentare la TV și Radio, (stil alert) de nu înțelegi – or, cum e de știri dacă nu poți recepta acele știri? Și toată lumea – responsabilă – stă comodă și indiferentă. Se potrivește «un vers» dintr-un celebru poem al lui Romulus Vulpescu:

În fiecare zi ne batem joc
De păsări de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că în loc
Rămâne un deșert de disperare.

Îndrăznesc să avansez o idee căreia, cred, nu i s-a dat importanța cuvenită: aportul aromânilor la afirmarea limbii române în lume, de fapt, aportul acestor frați de neam și limbă care au contribuit la amploarea mișcării culturale cunoscute sub denumirea de Școala Ardeleană. Plecarea (izgonirea) aromânilor din Sudul Dunării, de la Moscopole, din zona Pindului și altele, în Imperiul Austro-Ungar, dar și în țările române a dus la resuscitarea mândriei de român, de apartenență la limba română. Dintre aceștia, familia celor cu numele Papahagi a contribuit esențial la afirmarea culturii române, atât în domeniul istoriei cât și în cel al lingvisticii – Tache Papahagi (autorul monumentalei lucrări Dicționarul aromân, Nicolae Papahagi, directorul Internatului aromânesc de la Istambul, fiul Valeriu Papahagi care a scris nenumărate studii privind trecutul aromânilor și care asimilase, de la tatăl său, convingerea că dacă aromânii vor să existe nu pot supraviețui ca neam și limbă decât la români, altfel se topesc în masa celorlalte popoare. Îl amintim, de asemenea, pe italienistul Marian Papahagi, care a fost și directorul Academiei Române de la Roma, și pe fiul său – Adrian Papahagi care s-a ocupat și el, ca și unchiul Valeriu de la care a moștenit un manuscris de 500 de pagini, de istoria aromânilor din timpul Evului Mediu. Să nu uităm cuvintele din Părinteasca dimândare:

Di sun plocile di murminți
Strigă-a noștri buni părinți:
„Blăstăm mare se-aibă-n casă
Cari di limba lui se-alasă

Care-și lasă limba lui
S-lu-ardă pira focului
Si s-dirină [să se-nvârtă] ghiu pri loc
Si-l’i si frigă limba-n foc.”

Să nu uităm, de asemenea, de succesul poeziei lui Vasile Alecsandri Cântecul Gintei Latine, care a câștigat premiul concursului de la Montpellier (1878) inițiat de spaniolul Alberto Quintana și susținut de poetul provensal Frédéric Mistral (1830-1914) care a scris poezia „A la Roumanio”
Latina gintă e regină
Într-ale lumei ginte mari,
Ea poartă-n lume-o stea divină
Lucind prin timpii seculari etc.

De ziua Limbii Române, după 140 de ani, reînviem acest eveniment și pentru a-l elogia pe Alecsandri, poetul „veșnic tânăr și ferice”.

Elis Râpeanu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.