Scrierea cu diacritice (II)

Măsuri ce se impun a fi luate pentru a asigura scrierea cu diacritice

„Veghează-ţi gândurile. Ele devin cuvinte.

Veghează-ţi cuvintele. Ele devin acţiune.

Veghează-ţi acţiunile. Ele devin obiceiuri.

Veghează-ţi obiceiurile. Ele devin caracter.

Veghează-ţi caracterul. El devine destinul tău.”

(Lao Tzu, fondatorului Taoismului, în volumul de 81 de versuri „Calea şi Puterea/Virtutea sa”)

Aşa după cum se poate constata cu uşurinţă, există nenumărate site-uri, chiar ale unor instituţii publice fundamentale ale statului, cu mari pretenţii, care publică textele fără diacritice. Punerea în circuitul public, de către instituţiile statului, de texte scris incorect în limba română, în special din cauza nefolosirii diacriticelor, compromite respectivele instituţii ale statului.

În numeroase limbi (precum franceză, germană, maghiară etc.), se dispune, prin lege, clar şi la modul imperativ, că scrierea cu diacritice este obligatorie, textele scrise fără diacritice nefiind acceptate.

O asemenea obligaţie legală nu există în ţara noastră.

Prin „Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice” şi prin „Lega nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”, este necesar să se dispună clar, precis şi la modul imperativ obligaţia scrierii cu semnale diacritice a tuturor textelor întocmite (1) în instituţiile statului, şi cu atât mai mult a celor de utilitate publică, şi (2) în întregul sistem de învăţământ şi de educaţie, de stat şi particular.

Într-un cuvânt, o singură literă scrisă cu sau fără diacritice, poate conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut diferit de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu conotaţii pornografice

„Omul strică lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.” (Mahatma Gandhi)

Efectul neutilizării diacriticelor poate fi chiar amuzant, precum în enunțurile:

„Ileana s-a măritat cu Vasilică”, unde numele de băiat, Vasilică, fără căciulă, devine nume de fată, ajungându-se, de la o căsătorie decentă, la homosexualitate feminină, la o căsătorie între lezbiene: „Ileana s-a măritat cu Vasilica”

„Ionescu este o persoană cu doua feţe”, unde, din Ionescu, persoana duplicitară, cu doua feţe (şi cu niciun obraz), se ajunge la Ionescu cu două fete, adică cu două fiice (şi cu obraz).

În cazurile în care se scrie fără semnele diacritice:

1) are loc înlocuirea unei litere, care prezintă un semn diacritic, cu o literă fără respectivul semn diacritic,

2) are loc la schimbarea sensului cuvântului respectiv, şi

3) se ajunge ca o persoană, o faptă, o situaţie etc., să fie prezentată cu totul diferit, uneori chiar cu grave conotaţii negative, sexuale, imorale etc.

Exemple de modul în care scrierea fără diacritice schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvânt şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv

 

 

 

 

Scrierea incorectă, în general, şi cea fără diacritice, în special, este cauzată de faptul că (sublinierile ne aparţin)

„Vremurile noastre sunt vremurile mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata” (Feodor Mihilovici Dostievski)

Exemplele de mai sunt sunt cea mai bună dovadă a modului în care scrierea fără diacritice, fie şi numai a unei singure litere, schimbă radical sensul şi conţinutul nu numai al cuvântului respectiv, dar şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv (cu o literă scrisă fără diacritice).

O singură literă lipsă, în plus sau „deplasată” fie şi numai cu un singur loc (în stânga sau în dreapta altei litere într-un cuvânt), schimbă radical sensul şi conţinutul nu numai al cuvântului respectiv, dar şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, text saz articol de lege care conţine cuvântul respectiv.

„De multe ori, limba taie mai mult decât sabia”. (Anton Pann)

În condiţiile în care „litera” legii nu mai redă „cuvântul” legii, aceasta nu mai poate exprima „spiritul” legii, ceea ce face ca „litera” legii să devină sursa unor stări con­flictuale în interpretarea şi în aplicarea legii (din cauza neclarităţilor existente în inter­pretarea şi în aplicarea „literei” legii). În asemenea cazuri, legea ajunge să fie interpretată şi aplicată de la caz la caz, în funcţie de pregătirea, de voinţa, de convingerea intimă, de puterea sau de interesul fiecăruia (a celui care este judecat sau a celui care judecă). De aceea este nevoie ca legea să fie foarte clară în litera şi în spiritul ei, pen­tru ca aceasta să nu devină sursa unor stări conflictuale în interpretarea şi în aplicarea sa, pentru a nu se ajunge la interpretarea şi aplicarea legii „de la caz la caz”, în special în funcţie de interesele nelegitime personale ale celui care judecă, ale celui care este judecat, sau ale ambilor, interese care se pot realiza sub cele mai mascate forma de legalitate prin valorificarea neajunsurilor în reglementare.

Topica este foarte importantă

„Cuvintele aranjate în mod diferit au un înţeles diferit, iar semnificaţiile dispuse diferit au un efect diferit”. (Blaise Pascal).

Literele sunt pietrele de temelie ale cuvintelor. Literele, aranjate în diferite combinaţii, formează cuvintele.

Topica este definită ca fiind „ordinea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază” (DEX).

Topica este foarte importantă deoarece aceasta stabileşte sensul şi conţinutul unei propoziţii, a unei fraze, a unei prevederi legale etc., stabileşte ordinea faptelor. Altfel spus, de la ordinea cuvintelor în propoziție, sau a propozițiilor în frază, se ajunge la ordinea faptelor.

Sunt cazuri în care ordinea cuvintelor este hotărâtoare în stabilirea sensului şi a conţinutului unei propoziţii, a unei prevederi legale, a unei fapte etc. Uneori auzim spunându-se că „plouă afară”, deşi în mod normal nu plouă de­cât afară, situaţie în care avem de-a face cu un pleonasm.

În cazul în care se începe cu adverbul şi se zice „afară plouă”, situaţia în ex­primare se schimbă, căci nu se pune problema unde plouă, ci ce se petrece afară, fapt pentru care exprimarea nu mai este pleonastică.

Ordinea faptelor, admiterea sau interzicerea (prin lege, obicei, religie etc.) unei acţiuni/activităţi este, uneori, stabilită de ordinea de aranjare a aceloraşi cuvinte într-o propoziţie, exemplul ce urmează fiind edificator în acest sens.

În concluzie: „Cine are minte, să ia aminte!”„Cine are urechi de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3)

N. Grigorie Lăcriţa

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.